Codul Slugărnologic, cel mai nou banc cu avocați  

Data publicării: 12.07.2017
Print Friendly, PDF & Email
12,447 citiri

ESSENTIALS-Florentin-TucaA încerca să faci pe avocatul avocaților înseamnă, din start, să-ți asumi roșii și ouă în parbriz.

Întâi, pe acelea aruncate de pietonii care-și culeg informațiile despre avocați din bancurile cu rechini venali și lacomi. Pe urmă, pe cele zvârlite de formatorii de inteligente și alese opinii care trec zebra cu Caragiale sub ochelari și te împroașcă, pe loc, cu citate, atent alese, despre pretins deșănțata castă a avocaților interbelici. Ori a formatorilor de inteligență care susțin (chiar în fața studenților de la drept) că avocatura este „o profesie discutabilă din punct de vedere moral”. Apoi, huiduielile acelora convinși că dreapta judecată a pieței și a străzii face inutilă și chiar blasfematoare orice invocare a dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție. Pe urmă, flegma-n ochi din partea celor pentru care avocații sunt niște șmecheri care nu fac altceva decât să jongleze întruna cu „chichițe”, „chițibușuri”, „șopârle”, șerpi și alte veninoase lighioane. Apoi, sula-n coaste de la însuși înțeleptul, pardon, Înțeleptul Legiuitor, Măria Sa, care vine, în ultima vreme, cu norme extrase din propria-i iradiantă lumină, norme mai moi decât toate roșiile și ouăle care ni se preling pe robă. În fine, ultimele scuipături, resturi din voma de fiere, din partea avocaților înșiși, extaziați să se autodevoreze, harachiri din exces de onoare.

De aceste din urmă tentative de suicid mi-am amintit relativ recent când am dat de un document care se vrea un proiect de reguli deontologice ale profesiei. Recunosc sincer că nu-l cunosc pe autorul acestor propuneri, dar știu că ele se vor serioase și se vor aprobate de înaltele foruri ale breslei. Bun prilej să evoc câteva. Nu pentru a plictisi cititorii cu rețete din bucătăria internă a unei profesii tot mai detestate, ci pentru a semnala un trend care vizează nu doar avocații, ci atentează la importante principii juridice și la remarcabile cuceriri din domeniul drepturilor omului, câștiguri obținute în epoca în care aceste drepturi nu ajunseseră încă, precum azi – nu-i așa? -, un „lux”.

Așadar… Conform documentului menționat, În exercitarea profesiei, cât și în orice acțiune sau comunicare publică, avocatul va ține seama de caracterul de interes public al profesiei de avocat decurgând din integrarea acesteia în sistemul judiciar ca profesie conexă celei de magistrat. (…) Misiunea avocatului este apărarea, prin toate mijloacele legale și legitime, a drepturilor, libertăților și a intereselor legitime ale clienților, în vederea aflării adevărului, a înfăptuirii justiției și a statului de drept (“principiu” preluat de mai multe ori în cuprinsul documentului) (…) Avocatul va da dovadă de respect și de loialitate față de magistrați. (sublinierile îmi aparțin)

Habar n-am dacă proiectul din care am citat va fi în final aprobat sau nu. Pentru moment, nici nu contează. În orice caz, el se înscrie perfect într-o recentă orientare legislativă, jurisprudențială și doctrinară care mută accentul de pe rolul avocatului de apărător și consilier al clientului pe pretinsa sa misiune de „camarad al justiției”, „conex al magistraților” și „prieten al adevărului”, misiune subordonată, zice-se, „interesului public”. O asemenea schimbare de accent pare să aibă ca rost transformarea avocatului într-un fel de agent statal (poate chiar asimilarea statutului său cu cel al funcționarului public, cumva?… – nu m-ar mira deloc -) și este îngrijorătoare pentru că are legături nu doar cu avocatura, ci vizează, printre altele, regimul dreptului la apărare în general și drepturile cetățeanului și ale persoanelor juridice în relația cu Big Brother (1) precum și distorsiunea unor concepte și valori fundamentale pentru actul de justiție precum „loialitatea” și „adevărul” (2). Ambele subiecte legate între ele de o alarmantă disoluție semantică și axiologică și de o tristă demolare asistată a unor principii de drept.

1. Dreptul la apărare

Bun de scris în constituții și în replicile de filme americane când forța binelui cere forței răului să-și depărteze picioarele și să-și ducă mâinile la spate ca să-i aplice cătușele, dreptul la apărare a încărunțit rău și constată el însuși că îmbătrânește urât. Anii vivacității sale par să fi trecut, iar acuma este în etapa de slogan bun pentru o defilare ca la 23 august, paradă care are printre coregrafi, iată, și pe autorii noii deontologii a profesiei de avocat. Potrivit lor, această meserie este „de interes public” și este „conexă” magistraturii. (Cu riscul ca mâine să fie „anexă” și poimâine –„perplexă”). Ce înseamnă că e de „interes public” în noua viziune nu e greu de intuit: înseamnă, simplu, că avocatul ar trebui să se gândească, în mod predilect, nu la interesele clientului său, ci la pretinsul „interes public” al „aflării adevărului”. Exact așa cum îl obligă aberante norme recente să raporteze diverselor organe de control fiscal „suspiciunile” pe care le-ar avea cu privire la integritatea și onorabilitatea precum și la legalitatea afacerilor ori contractelor clientului propriu! Altfel spus, transformarea avocatului în denunțător sau anchetator în numele „interesului public”. Iar distanța dintre „interesul public” și „Ministerul Public” este dată de un simplu și singur cuvânt. Când ea va fi străbătută – și probabil că se va întâmpla, cred în Orwell – ne vom regăsi cu toții în sala de judecată de la Târgoviște în care avocatul lui Ceaușescu, „conex” magistraților acuzatori, își beștelea clientul și-i cerea, inchizitorial, socoteală. În numele cui?… Al interesului „public”, evident.

Nu, dragi deontologi, avocatura nu este o profesie de „interes public”, ci de imens și clar delimitat interes privat. De interes public sunt doar independența ei, respectul pentru ea, accesul la avocat, prezumția de nevinovăție, confidențialitatea raporturilor cu clientul, egalitatea părților în proces. În alți termeni, de real interes public este tocmai dreptul la apărare.

2. Loialitatea și adevărul

Fundamentala datorie de loialitate a avocatului este fidelitatea față de clientul lui, iar „adevărul” pe care el ar trebui să-l apere cu devotament este „adevărul” aceluia pe care îl asistă ori îl reprezintă. (Ghilimele „adevărului” – subliniate cu două linii, o să revin pe subiect). Așa e de când lumea și asta ar trebui să rămână esența avocaturii într-un stat care altminteri se proclamă „de drept”.

Este de la sine înțeles – și nu e cazul să insist cu conformisme corecte politic – că avocatul trebuie să fie și să rămână onest și integru, să respecte normele legale și etice, să nu abuzeze de drepturile lui ori ale clientului, să fie respectuos față de magistrați și să nu umble cu cioara vopsită.

A-i pretinde însă „loialitate” față de magistrați și față de un adevăr platonician, cu majuscule, enigma majoră a tuturor filozofiilor lumii ori, mai grav, față de un adevăr al epocii post-truth, adevărul în căutare de Minister, este o nouă confirmare a predicțiilor lui Orwell.

Întâi, ce înseamnă, de fapt, „loialitatea” față de magistrați?… Angajamentul avocatului de a accepta toate susținerile rechizitoriului care-i ucide clientul sau de a se abține să invoce vreo excepție în fața instanței ori să recuze un judecător? Dacă da, atunci hai să modificăm codurile și să zicem lucrurilor pe nume: avocatul-preș-cârpă-de-șters-pe-jos are datoria „deontologică” de slugărnicie, iar jurământul său de „onoare” ar trebui rostit, cu mâna pe codul slugărnologic: „onorați magistrați, ‘trăiți și ordonați!”.

Cât despre „aflarea adevărului” ca stea călăuzitoare a misiunii avocatului, tre’ să acceptăm confruntarea cu un alt subiect plin de bube. Ce este adevărul și care adevăr ar trebui căutat, deontologic, de către avocați? Dacă ar fi să identific un răspuns în tomurile de filozofie sau teologie, mi-aș pierde mințile, evident. Din păcate însă, nici tomurile de drept nu-s ușor de tălmăcit din perspectiva asta. Câteva exemple… Clientul meu își face o casă pe un teren pe care îl crede sincer că-i al lui. Deși credința lui este „adevărată”, casa îi va aparține, în temeiul legii și a unor principii de la romani cetire (superficies solo cedit), proprietarului terenului, care se întâmplă că nu este el, ghinion de neșansă. Eu o să apăr în instanță buna credință a clientului meu, dar și adversarul se va bate pentru „adevărul” principiului care-l apără pe mandantul lui. În final, „adevărul” clientului meu ar urma să fie reprezentat de despăgubirile pentru costul investiției, iar „adevărul” adversarului – de titlul de proprietate asupra casei. Asta e, nu-i tocmeală. Alt exemplu: omul meu își lasă întreaga avere, prin testament, unuia dintre copii, iar dorința sa este sută la sută autentică. Ceilalți copii atacă însă testamentul și pretind, în temeiul unor norme legale, „reducerea” generozității tatălui ca fiind excesivă, cu încălcarea „rezervei” lor. „Adevărul” dorinței testatorului în contra „adevărului” normei legale. Apoi, altă situație, în negocierea unui contract, cu avocatul vânzătorului și cu avocatul cumpărătorului la masă: care este „adevărul” pe care avocații ar trebui să-l urmeze? Dreptul vânzătorului la un preț corect, plătit la termen sau dreptul cumpărătorului la garanții contra viciilor și contra evicțiunii? Exemple de „adevăruri” care câștigă ori pierd procesul sau de „adevăruri” care fac posibil compromisul în negocieri pot continua cu sutele.  Le abandonez pentru că n-am spațiu și-apoi risc să mă înec în jargon juridic. Motiv pentru care mă retrag în câteva triste constatări.

Prima, la prima facie. Da, principiul căutării adevărului figurează în codurile de procedură, însă autoritatea de lucru judecat care exprimă zisul adevăr este opera judecătorului și nu a avocatului. A-l mandata pe avocat cu misiunea de a pune și el umărul la redactarea sentinței este un evident exces. Apoi, există o sumedenie de servicii avocațiale care nu au legătură cu procedurile judiciare și cu „adevărurile” cercetate de ele.

Doi. Impresia pe care mi-o lasă proiectul în discuție este că „adevărul” pe care, potrivit deontologilor, ar trebui să-l caute avocații pare să se rezume la adevărul despre crimă și alte infracțiuni. Grija asta pare să fie preocuparea supremă și en vogue în definirea statului de drept, bănuiesc. De unde, trei amare concluzii: întâi, cum ziceam mai sus, riscul (sau, cumva, hmm…, obiectivul?…) transformării avocatului în procuror (în conexiune cu subiectul, sunt absolut de acord că mușamalizarea sau falsificarea probelor de către avocat reprezintă, evident, fapte reprobabile și sancționabile deontologic sau penal, după caz); pe urmă, la fel de nociv, adoptarea unei viziuni reducționiste asupra dreptului (dreptul e, în optica asta, înainte de toate, penal); în fine, câștigul de teren al justiției represive.

În al treilea rând, o asemenea viziune – și asta mi se pare cel mai grav – înseamnă o perfidă transformare în gri a pieselor  pe care avocatul le joacă pe tabla de șah judiciar, un parșiv pas spre dilema „ale cui sunt piesele gri și cine are dreptul să le mute?”, o insidioasă manevră de decolorare a principiilor, de descompunere a contururilor, de entropie a valorilor. Să fiu loial mandantului meu, dar și procurorului în același timp, să abandonez „adevărul” clientului meu sau să-l relativizez printr-o perpetuă comparație cu „adevărul” adversarului, să-mi suspectez întruna clientul de afaceri necurate întru viitoare raportări de „suspiciuni”, toate astea reprezintă un pas grav spre adâncirea crizei identitare a avocatului în epoca actuală.

Sunt suficiente motive să mă aștept ca mutarea următoare pe tabla de șah (a jurisprudenței, de data asta) să facă din cal-nebun și din rege-regină, iar din avocat un procuror-judecător. În fapt, un pion îmbrăcat unisex și mutat, în L, în diagonală și în linie dreaptă, spre toaleta comună, corectissimă politic.

Avocat dr. Florentin Țuca
Managing Partner ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII