Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și speranțele într-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței

Data publicării: 24.07.2017
Print Friendly, PDF & Email
22,307 citiri

ESSENTIALS-Traian-Cornel-Briciu

A se vedea dezbaterea Un Leu? Un recurs

Autori: prof. univ. dr. Traian Cornel BRICIU (coord.), conf. univ. dr. Claudiu Constantin DINU, lector univ. dr. Mirela STANCU, lector univ. dr. Gheorghe-Liviu ZIDARU


Analiza deciziei Curții Constitutionale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”[1].

Sfârșitul epocii “pragului valoric” și speranțele ȋntr-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței.

I. Introducere.

Curtea Constituțională s-a pronunțat într-un număr apreciabil de cazuri, stabilind neconstituționalitatea unor dispoziții cuprinse ȋn noul Cod de procedură civilă. Așa cum apreciam și cu altă ocazie[2], unele dintre aceste decizii nu au atins substanța noului Cod de procedură civilă, vizând aspecte marginale. Putem aprecia că unele dintre soluțiile Curții Constituționale au fost juste, așa cum este cazul celei prin care s-a decis că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului. Alte hotărâri, la fel de corecte, vin chiar ȋn acord cu interpretările doctrinare recente, cum este cea prin care s-a stabilit că sintagma „pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) este neconstituțională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora[3]. Au fost și altele, cum sunt cele prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea sintagmei ,,sau că recursul este vădit nefondat”, cuprinsă ȋn art. 493 alin. (5) NCPC sau cele prin care a apreciat ca fiind neconstituționale dispozițiile noului Cod de procedură civilă care instituie obligativitatea reprezentării/asistării prin avocat/consilier juridic ȋn recurs. Acestea nu numai că sunt greșite, dar și mai grav, denotă o vădită ostilitate față de unele instituții care sunt practicate cu succes ȋn mai toate sistemele judiciare moderne. Comentariile au fost făcute la momentul respectiv de către noi sau alți autori, astfel că nu este cazul să insistăm acum[4].

Decizia nr. 369/2017 nu se ȋncadrează ȋn tiparul celor amintite. Ea suprimă ,,pragul valoric” ȋn materia căilor de atac de reformare, ȋn speță recursul. Particularitatea o reprezintă faptul că acest criteriu nu este o creație a noului Cod de procedură civilă, având o tradiție seculară ȋn procedura civilă română, precum și ȋn alte sisteme judiciare. O altă particularitate o reprezintă faptul că punerea ȋn acord a textelor legale cu prevederile constituționale va fi mult mai dificilă deoarece tinde să atingă arhitectura sistemului judiciar conceput de noul Cod de procedură civilă.

Dincolo de aparențe decizia indică și o ascendență a puterii Curții Constituționale asupra legiuitorului, dar și asupra puterii judecătorești, prea preocupată de aspecte administrative, birocratice și prea puțin preocupată de o construire a unei concepții unitare și coerente asupra ȋntinderii puterii ei. Dezbaterile despre puterea judecătorească s-au purtat adesea în zona penalului, dar s-a uitat că de fapt justiția ȋnseamnă ȋn primul rând civil și administrativ. ,,Dialogul” judecătorului constituțional cu instanțele judecătorești a cunoscut cooperări, dar și aspecte contondente, reflectate ȋn doctrină, aici limitându-ne doar la a evoca expunerea acestor episoade. Decizia prezentă este un nou episod[5].

Se impune mai ȋntâi prezentarea premiselor legislative ale deciziei (II), explicarea istoriei ,,pragului valoric” ȋn materia căilor de atac de reformare și contextualizarea acestuia ȋn spațiul european (III), reflectarea aspectelor de criticat și de apreciat ȋn decizia Curții (IV), comentarea câmpului de aplicare și a aplicării deciziei Curții proceselor ȋn curs de soluționare (V), avansarea unor soluții legislative de compatibilizare a textelor legale cu prevederile constituționale (VI), ȋn final trăgând conluziile ce se impun (VII).

II. Premisele legislative ale deciziei Curții Constituționale. Decizia.

În ceea ce priveşte ,,pragul valoric” care delimita hotărârile care erau supuse sau nu recursului, noul Cod de procedură civilă[6], în forma iniţială, prevedea în art. 477 alin. (2) NCPC că „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 92 pct. 1 lit. a)-k), art. 93 pct. 1 lit. d) şi e), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.”  Ulterior, după republicarea Codului de procedură civilă, art. 477 a devenit art. 483 NCPC – text legal care prevede că „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”. Nu este lipsit de interes să notăm că în proiectul noului Cod pragul valoric era mult mai mic, de 100.000 lei, tocmai pentru a permite un acces efectiv la instanța de recurs – în concepția Codului, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a-i permite acesteia să-și exercite misiunea unificatoare (art. 483 alin. (3) NCPC). Cu toate acestea, ca urmare a insistențelor reprezentanților Înaltei Curți de Casație și Justiție, pragul a fost mărit substanțial, la 500.000 lei, socotindu-se că aplicarea Codului va fi facilitată de acest compromis.

În privinţa ,,pragului valoric” de delimitare referitor la admisibilitatea recursului, prin art. XVIII, Secţiunea a-2-a, Cap. II din Legea nr. 2 din 1 februarie 2013[7] s-a stabilit că „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”.

Termenul de 31 decembrie 2015 a fost prorogat de către legiuitor, iniţial până la data de 31 decembrie 2016, prorogare consacrată de alin. (2) al art. unic din O.U.G. nr. 62 din 23 decembrie 2015[8], prin care dispoziţiile art. XII alin. (2), art. XIV-XVII, art. XVIII alin. (2) şi art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare se aplică şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv. Termenul de 31 decembrie 2016 a fost prelungit, din nou, până la data de 31 decembrie 2018, intervenţia legislativă realizându-se prin alin. (2) al art. I din O.U.G. nr. 95 din 8 decembrie 2016[9].

Se poate observa că legiuitorul, venind pe o tradiţie consolidată în ceea ce priveşte ,,pragul valoric” referitor la admisibilitatea apelului[10] (a se vedea fostul art. 2821 C. pr. civ. 1865, declarat constituțional în repetate rânduri), a generalizat calea ordinară de atac a apelului, dar a instituit ,,pragul valoric” în materia recursului, cale extraordinară de atac, socotind, nu fără temei spunem noi, că ceea ce a fost considerat în mod tradițional a fi constituțional și admisibil în materia apelului trebuie cu atât mai mult considerat tot astfel în cazul unei căi extraordinare de atac, precum recursul. Așa fiind, urmărind dinamica reglementării, legiuitorul a instituit iniţial un prag de 500.000 de lei, majorat la scurt timp după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă la suma de 1.000.000 de lei, majorare care s-a dorit a fi provizorie, dar care a rămas în vigoare, până în prezent, prin prelungiri succesive. Caracterul provizoriu al majorării pragului valoric este dat de faptul că legiuitorul nu a intervenit prin modificarea efectivă a textului legal din Codul de procedură civilă (pragul fixat iniţial la suma de 500.000 de lei nefiind schimbat), ci a optat pentru o dispoziţie tranzitorie de majorare care, din păcate, s-a permanentizat prin prorogările operate.

Pentru a înţelege această majorare a pragului de la 500.000 de lei la 1.000.000 de lei este necesar să ne raportăm şi la expunerea de motive a actelor normative care au consacrat această modificare. Astfel, în ceea ce priveşte Legea nr. 2/2013 (propunere legislativă înregistrată la forul legislativ sub nr.  Pl-x nr. 436/2012) se motiva[11] că pregătirea intrării în vigoare şi aplicarea normelor procesuale consacrate de noile reglementări obligă la o abordare atentă şi pluridisciplinară a numeroaselor aspecte de care depinde succesul reformei cum ar fi: resurse umane, volumul de cauze, infrastructură, formare aprofundată personal din sistemul judiciar. Cu privire efectivă la majorarea pragului se invoca numărul insuficient de personal al instanței supreme, degrevarea temporară a acesteia, studierea impactului pe care l-ar avea noile norme de procedură la nivelul acestei instanţe.

Motivarea menţinerii pragului de 1.000.000 de lei se înscrie pe aceleaşi coordonate şi în cazul O.U.G. nr. 62/2015[12] precum și în preambulul O.U.G. nr. 95/2016, ȋn care sunt reluate motivele anterioare, în justificarea demersului de menţinere a pragului de 1.000.000 de lei[13].

Din analiza expunerilor de motive aferente actele normative care au majorat pragul şi au menţinut această majorare, sintetizând, se pot trage următoarele concluzii: pragul iniţial de 500.000 a fost rapid abandonat de legiuitor, preferându-se dublarea acestuia, ceea ce a condus la o marjă mult mai mică de hotărâri judecătoreşti care ar fi fost supuse recursului la Curtea de Casație (i); sistematic a fost invocată lipsa infrastructurii aferente, inclusiv la nivelul Curții de Casație, atât la nivel logistic, cât şi de personal (este greu de acceptat ideea că în aproximativ 8 ani nu s-a reuşit rezolvarea, măcar în parte, a acestei probleme!) (ii); sistemul judiciar a solicitat şi susţinut, în mod public, în cadrul procedurilor de adoptare, această majorare de prag şi prorogarea aplicării textului din noul Cod de procedură civilă (iii); a existat o lipsă de implicare şi de dorinţă de a rezolva această problemă atât din partea puterii executive (care nu a reuşit în aproximativ 8 ani să identifice şi alocările bugetare necesare implementării noilor coduri), cât şi a puterii legislative care, cu pasivitate, a validat propunerile de amânare a intrării în vigoare, în totalitate, a noului Cod de procedură civilă (iv).

În ceea ce ne priveşte, opinăm că dacă, iniţial, la momentul intrării în vigoare a noilor coduri, problema de infrastructură ar fi putut fi reală, ulterior prin raportare la perioada lungă de timp care a trecut fără a fi rezolvată problema, ne face să conchidem că, în realitate, nu s-a mai dorit revenirea la pragul de 500.000 de lei şi, astfel, chiar cu girul sistemului judiciar, instanța supremă a fost afectată pe o componentă importantă a competenţelor pe care le are, respectiv asigurarea unei practici unitare[14].

Concluzionând, în perioada imediat anterioară deciziei pe care o adnotăm, se constată că se permanentizase de facto un prag valoric foarte ridicat, fără a exista o justificare temeinică pentru aceasta. Pe drept cuvânt se putea considera că pragul de 1.000.000 lei ridica chiar probleme de constituționalitate din perspectiva misiunii constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a unifica interpretarea și aplicarea legii de către instanțele de fond (art. 126 alin. 2 din Constituție), fără a se putea însă considera că orice prag valoric, în sine, ar fi fost o soluție nejudicioasă ori chiar neconstituțională. Din păcate, se pare că un exces legislativ a determinat un alt exces, de această dată din partea jurisdicției constituționale.

Problema „delicată” a pragului valoric referitor la inadmisibilitatea recursului discutată, amendată şi amânată de la aplicare printr-o „conlucrare” parţial justificată a celor trei puteri din stat (legislativă, executivă şi judecătorească) a fost tranşată, din nefericire prin eliminarea din ordinea normativă, de către Curtea Constituţională a României care prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a admis excepţia de neconstituţionalitate și a constat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art.XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituțională. Nici pragul de 500.000 lei din art. 483 alin. (2) NCPC nu mai rămâne, față de considerentele decisive din par. 34 al deciziei Curții.

Faţă de claritatea soluţiei instanţei de contencios constituţional, nu pot fi făcute comentarii suplimentare cu privire la instituirea unui prag valoric sub care să nu existe calea extraordinară de atac a recursului. Acest prag a dispărut, iar pe viitor, dacă Curtea Constituțională nu-şi va modifica optica jurisprudenţială, legiuitorul nu va putea să reintroducă acest tip de reglementare.

Cu toate acestea, unele consideraţii cu privire la motivarea dată de Curtea Constituțională pot fi făcute, importanţa acestei decizii pentru viitor, în angrenajul procesului civil fiind de netăgăduit.

Este foarte interesant faptul că decizia nr. 369/2017 a fost dată ca urmare a schimbării unei jurisprudenţe constante și, confirmată prin decizii foarte recente la care chiar Curtea face trimtere în mod expres[15]. Cu toate acestea, după reluarea in extenso a jurisprudenței sale anterioare, în mod abrupt și fără o prezentare la fel de exhaustivă a rațiunilor care au determinat schimbarea acestei jurisprudențe, prin paragraful 19 din decizia analizată Curtea precizează că ”urmează să-și reconsidere jurisprudența” observând că ”în jurisprudenţa sa, a acordat legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilităţii, al procedurii de judecată sau al configurării căilor extraordinare de atac”. Parcă având ”sentimentul propriei vinovății” față de larghețea acordată legiuitorului și dorind să înlăture acest sentiment de culpabilitate, se impune schimbarea jurisprudenței recente și datorită ”reevaluării standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin.(3) din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie în condiţiile în care şi căile extraordinare de atac reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie”.

În concret ce se reproșează ,,pragului valoric” este faptul că afectează egalitatea ȋntre cetățeni ȋn utilizarea căii de atac a recursului, valoarea pretenției nefiind o justificare obiectivă și rațională pentru a distinge ȋntre categoriile de cetățeni (par. 27-28).

III. Istoricul pragului valoric în materia căilor de atac de reformare. Scurte aspecte de drept comparat.

În dreptul procesual civil român, recursul în casație era de ordin constituțional (cf. art. 103 alin. (3) Constituția din 1923, respectiv art. 75 alin. (3) din Constituția din 1938), ceea ce înseamnă că legiuitorul nu era în drept să suprime recursul în nicio materie.

În mod tradițional, atât în perioada antebelică[16], cât și în perioada interbelică și până la schimbarea sistemului procesual tradițional în perioada 1948 – 1952, legiuitorul a suprimat dreptul de apel în materii litigioase mai simple ori în raport de un ,,prag valoric”, inițial destul de redus, apoi majorat succesiv, inclusiv prin raportare la rata inflației. Bunăoară, în anul 1935, pricinile având o valoare de până la 5.000 lei erau soluționate de judecătoriile de ocol, în primă și ultimă instanță, nefiind așadar supuse apelului[17]. Conform jurisprudenței Curții de Casație în Secțiuni Unite – care, potrivit Constituției din 1923 [art. 103 alin. (1)], exercita și controlul de constituționalitate al legilor – apelul și dublul grad de jurisdicție în fond nu erau de ordin constituțional, legiuitorul fiind liber să suprime apelul pentru pricinile cu valoare redusă[18].

Subliniem așadar că la acea vreme, instanța supremă, învestită de Constituție cu atribuția controlului de constituționalitate, a reținut legitimitatea constituțională a instituirii unui ,,prag valoric” de a cărui atingere să depindă admisibilitatea căilor de atac de reformare.

Dispoziția potrivit căreia recursul în casație este de ordin constituțional nu a fost preluată și în Constituția actuală, legiuitorul fiind liber să suprime, uneori, calea ordinară de atac a apelului (soluție preferată în sistemul anterior) iar alteori, calea de atac extraordinară a recursului (soluție preferată cu precădere de lege lata).

Astfel, după reinstituirea apelului prin Legea nr. 59/1993, legiuitorul a căutat în mod frecvent să scurteze durata proceselor prin suprimarea dreptului la apel, atât prin modificări ale prevederilor Codului de procedură civilă anterior, cât și prin modificări cuprinse în legi speciale. În mod interesant, deși recursul nu mai era de ordin constituțional, în perioada 1993 – 2013 legiuitorul vechiului Cod nu și-a pus problema suprimării dreptului la recurs, deși acesta era calificat încă din anul 2001 ca fiind o cale extraordinară de atac, ci numai a dreptului de apel. Desigur, această opțiune a fost corectată sub imperiul noului Cod de procedură civilă, care restabilește în mod just apelul ca o veritabilă cale ordinară de atac (adesea singura cale de atac de reformare). Ceea ce ne interesează în contextul discuției de față este că printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a confirmat constituționalitatea prevederilor fostului art. 2821 C. pr. civ. 1865, care suprima dreptul de apel în funcție de un ,,prag valoric” – inițial, pentru pretențiile bănești în valoare de până la 200.000.000 lei vechi (2001 – 2004), iar ulterior, pentru toate litigiile evaluabile în bani în valoare de până la 1 miliard lei vechi (100.000 lei noi)[19].

Prin raportare la această jurisprudență stabilă a Curții Constituționale, care nu făcea altceva decât să reia soluția de principiu reținută și de vechea Curte de Casație, legiuitorul noului Cod de procedură civilă a recurs la soluția instituirii unui ,,prag valoric”, – considerată pe deplin legitimă din punct de vedere constituțional și în concordanță cu constantele dreptului procesual civil din țara noastră – de această dată pentru admisibilitatea recursului. Am arătat deja în secțiunea precedentă cum acest prag, care trebuia inițial să fie unul destul de scăzut (100.000 lei), pentru a preveni aglomerarea Curții de Casație cu pricini minore, de competența judecătoriei (al cărei prag de competență era de asemenea preconizat la 100.000 lei), a fost succesiv majorat la 500.000 lei, iar apoi chiar la 1.000.000 lei noi, printr-o lege declarativ tranzitorie, dar cu tendința de a se permanentiza de facto.

Mai menționăm succint, în limitele necesare studiului de față, că soluția instituirii unui prag valoric pentru admisibilitatea recursului (ori a altor căi de atac denumite echivalent, de competența Curții de Casație și permițând doar o verificare a legalității, iar nu a temeiniciei hotărârii recurate) a fost și este pe larg practicată în alte sisteme europene, legitimitatea ei constituțională nefiind niciodată contestată. Dacă, la momentul de început al codificărilor moderne, accesul la instanța supremă pe calea recursului era unul nelimitat, necesități practice au determinat curând instituirea unor restricții, îndeobște a unor ,,praguri valorice”, pentru a regla volumul de activitate și de a preveni supraaglomerarea.

În dreptul francez, nu există prag valoric pentru admisibilitatea recursului (ci un filtru de admisibilitate menit să trateze într-o manieră simplificată recursurile a căror soluție se impune cu evidență)[20], dar ȋn schimb, apelul nu este admisibil decât în cazul în care valoarea obiectului cererii excede sumei de 4.000 euro[21].

În dreptul austriac și german se constată însă mai recent o tranziție de la pragul valoric ca instrument principal de filtrare a recursurilor și de degrevare a instanței supreme (singura competentă să judece căile de atac corespunzătoare recursului în casație) la un sistem calitativ diferit, în care recursul este admisibil doar dacă ridică o problemă de drept de interes general, exercitarea sa fiind supusă unei autorizări prealabile date chiar de instanța a cărei hotărâre se atacă. Doar aparent paradoxal, recursul în casație se întoarce la originile sale, de asigurare a disciplinei jurisdicționale și de uniformitate a interpretării și aplicării dreptului, aceste deziderate fiind supraordonate interesului părții nemulțumite de a-și căuta dreptatea în cazul concret inclusiv în fața instanței supreme.

Cu toate acestea, criteriul valoric nu a fost întrutotul abandonat, ci păstrat în dreptul austriac, respectiv valorizat într-o formă originală în dreptul german. Astfel, în dreptul austriac, recursul în casație (denumit Revisionsrekurs) este inadmisibil dacă valoarea obiectului este inferioară sumei de 5.000 euro; este admisibil doar cu autorizarea instanței de apel, dacă valoarea este situată între 5.000 – 30.000 euro; în cazul pricinilor cu o valoare mai mare de 30.000 euro, recursul nu mai este supus autorizării, fiind admisibil ipso jure[22].

În dreptul german s-a trecut de la un prag valoric ridicat pentru admisibilitatea recursului  (60.000 mărci, ca. 30.000 euro) – remarcăm în treacăt că net inferior pragului de 1.000.000 lei prevăzut de textul declarat neconstituțional – la un recurs asupra unor probleme de drept noi ori controversate, admisibilitatea acestuia fiind condiționată de autorizarea instanței de apel. Autorizarea este obligatorie dacă problema de drept prezintă o importanță de principiu, întrucât nu a fost analizată în jurisprudența Curții Federale, ori curtea de apel s-a îndepărtat de la jurisprudența acesteia (art. 543, 544 ZPO)[23]. Împotriva deciziei de a nu autoriza recursul, partea interesată să formuleze, totuși, calea de atac poate formula contestație (Nichtzulassungsbeschwerde). Abia această contestație este condiționată de atingerea unui prag valoric sui-generis – contestația împotriva neadmiterii recursului este admisibilă doar dacă partea a căzut în pretenții cu peste 20.000 euro (dispoziție cuprinsă în legea de aplicare a ZPO, teoretic temporară, dar practic permanent prorogată). Remarcăm că această reglementare înlătură inconvenientul principal al pragului valoric, care nu ține cont de complexitatea concretă a problemei de drept ivite într-o speță aparent modică, însă păstrează, indirect, pragul ca instrument de degrevare a Curții Federale de Justiție[24].

În Belgia, recursurile formulate în fața Consiliul de Stat pot fi respinse de un singur judecător, fără dezbateri orale, dacă este manifest nefondat, fiind declarant admisibil spre a fi judecat în procedura de drept comun în caz contrar și dacă se susține pertinent existența unei nelegalități care putea influența soluția adoptată. Această reglementare, menită să degreveze Consiliul de Stat de rolul încărcat și de recursuri abuzive ori dilatorii a fost considerată constituțională. Sistemele de drept bulgar, sloven și estonian cunosc praguri valorice situate între 2.500 și 200.000 euro. În dreptul maghiar, filtrul de admisibilitate a fost declarat neconstituțional, dar funcționează un prag valoric de 100.000 euro, sub care recursurile nu sunt admisibile (observăm că este vorba despre aproape aceeași valoare cu cea prevăzută de art. 483 alin. (2) NCPC, neintrat în vigoare, dar asupra căruia Curtea Constituțională s-a pronunțat din oficiu în considerentele deciziei adnotate). În dreptul estonian, filtrul de admisibilitate implică examinarea unor aspecte de formă și de fond, putându-se respinge recursul ca manifest nefondat în procedura de filtrare; o procedură similară există în dreptul leton. În Italia, recursul poate fi declarat inadmisibil dacă hotărârea atacată este conformă cu jurisprudența Curții de Casație, iar recursul nu cuprinde elemente de natură să justifice o schimbare a jurisprudenței, fiind așadar examinate de asemenea aspecte de fond. În fine, numeroase state europene (e.g., Finlanda, Marea Britanie, Germania, Suedia, Irlanda) practică un sistem de autorizare a recursurilor și de examinare a interesului lor jurisprudențial (pentru unificarea și dezvoltarea dreptului), iar în dreptul danez există chiar sistemul autorizării căilor de atac de către un Consiliu de procedură, alcătuit din magistrați de la diferite grade de jurisdicție, avocați și profesori universitari, care examinează dacă recursul de competența curții supreme ridică o problemă de principiu, în vreme ce pentru curțile de apel se cere un prag valoric minim.

Rezumând, ,,pragul valoric” prezintă un avantaj important, de a regla volumul de activitate al instanței supreme, însărcinată de regulă să judece recursuri în interesul unificării jurisprudenței, fiind totodată un instrument relativ simplu de uzitat și predictibil pentru destinatarii legii. Dezavantajul său constă în eliminarea apriorică a unor întregi categorii de cauze de la dreptul de recurs, deși în concret, acestea pot ridica probleme de drept care ar merita atenția Curții de Casație. Totuși, până ȋn prezent s-a considerat că avantajele prevalează asupra dezavantajelor, o Curte de Casație nefuncțională nefiind, în cele din urmă, de folos nimănui.

IV. Aspecte critice și apreciative față de hotărârea Curții Constituționale.

În pofida faptului că, prin hotărârea adoptată, Curtea Constituțională a intervenit brutal și ȋn opinia noastră, nejustificat ȋn arhitectura noului Cod de procedură civilă, vom oferi un spațiu restrâns aspectelor critice, nu pentru că acestea nu ar avea ȋnsemnătate, ci pentru că dorim ca sectio aurea să fie reprezentată de ceea ce contează cel mai mult, respectiv funcționalitatea sistemului judiciar ȋn viitor (a se vedea pct. V și VI).

Cu toate acestea, ieșirea din peisajul procedurii civile a ,,pragului valoric” ȋn materia căilor de atac de reformare merită, măcar și pentru cei peste 100 de ani de aplicare ȋn diferite forme, o critică (dacă este cazul) asupra recentei hotărâri a Curții Constituționale (A). Dincolo de aceste critici, apreciem că decizia Curții cuprinde teze corecte și valoroase pentru arhitectura sistemului judiciar român (B).

A. Hotărârea Curții este criticabilă din cel puțin trei perspective: generarea unui climat de imprevizibilitate și insecuritate juridică ȋn temeiul unui pretins ,,reviriment jurisprudențial” (a); depășirea limitelor ȋnvestirii (b); transformarea într-un legislator pozitiv, prin suprimarea totală a unui criteriu legitim și uzual, iar nu doar prin cenzurarea unei întrebuințări concrete cumva excesive (c).

a) Reviriment jurispridențial versus lipsă de predictibilitate.

Curtea Constituțională justifică ȋnlăturarea ,,pragului valoric” dintre criteriile de determinare a căilor de atac de reformare sub argumentul că acesta nu asigură egalitatea ȋntre cetățenii aflați ȋn situații juridice identice. Această teză o atașează unui așa numit ,,reviriment jurisprudențial”, amintind că ,,dreptul este viu” (par. 19).

Fără ȋndoială, ,,revirimentul jurisprudențial” ȋn general, este necesar. El asigură evoluția dreptului, armonizarea acestuia cu tendințele sociale și culturale, aflate ȋn continuă schimbare. Totuși, există diferențe ȋntre revirimentul jurisprudențial, pe are ȋl invocă Curtea și pratica neunitară sau schimbătoare. Aceasta din urmă, deși expresie a libertății judecătorului, este dăunătoare deoarece creează insecuritate juridică și imprevizibilitate.

Revirimentul de jurisprudență nu are o definiție legală și nici măcar una doctrinară general acceptată, dar asta nu dă dreptul de a califica orice soluție diferită de cea anterioară drept un ,,reviriment de jurisprudență [25]. Pentru a fi ȋn fața unui astfel de eveniment judiciar este mai ȋntâi nevoie ca autoritatea care pronunță soluția să poată crea jurisprudență, ceea ce ȋn cazul Curții Constituționale se justifică pe deplin. Dar nu este suficient. Revirimentul de jurisprudență presupune și existența unor condiții calitative precum: existența unor acumulări sociale, economice sau judiciare care pun ȋn discuție autoritatea de lucru interpretat de până atunci (ex. multiplicarea soluțiilor ,,disidente” la instanțele inferioare, atunci când este cazul, doctrina juridică care argumentează nevoia de schimbare a unui teze juridice ori apariția unor concepții de interpretare a normei venite din partea unor instanțe internaționale cum ar fi Curtea de la Strasbourg); existența unor argumente noi, care nu au fost valorificate la elaborarea jurisprudenței inițiale. Prin urmare, revirimentul de jurisprudență nu apare ca un aspect neașteptat,  meteoric și generator de instabilitate, ci dimpotrivă, el este un eveniment previzibil și așteptat ca necesar pentru a echilibra dreptul prin punerea ȋn acord a jurisprudenței cu o realitate socială, economică sau juridică deja existentă, dar ȋncă nerecunoscută judiciar de o instanță cu autoritatea necesară instituirii unei jurisprudențe. În plus, rațiunile care fundamentează un reviriment de jurisprudență trebuie să fie amplu expuse în decizia instanței având în vedere impactul asupra circuitului civil al acestuia.

În cazul de față lucrurile nu sunt specifice ,,revirimentului jurisprudențial” care este expresia ,,dreptului viu” , mai puțin calitatea autorității care a statuat. Aceasta pentru că nu au existat dezbateri ȋn doctrină care să pună ȋn discuție criteriul pragului valoric ȋn sine, ci numai valoarea prea ridicată a acestuia (i); nu au existat argumente noi deoarece de la bun ȋnceput s-a știut că pragul valoric reprezintă un criteriu care generează diferențe de tratament juridic ȋntre valori sensibil egale, precum și faptul că nu ȋntotdeauna complexitatea unui caz este dată de valoarea acestuia (ii); așa cum am arătat, sunt multe țări cu sisteme judiciare performante care utilizează pragul valoric pentru determinarea căilor de atac de reformare (iii); Curtea de la Strasbourg a constatat că existența unui prag valoric pentru exercitarea căilor de atac nu este contrară art. 6 pct. 1 din Convenție (iv).

Evocarea ȋn considerentele Curții a unor decizii precedente prin care s-au dezvoltat exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecții efective a drepturilor și libertăților fundamentale, nu ni se pare relevantă ȋn cauza de față, deoarece pragul valoric, așa cum am arătat, funcționează ȋn sisteme cu un grad de protecție a drepturilor fundamentale la care ne raportăm cu respect.

Față de cele arătate, decizia Curții Constituționale, departe de a da expresie ,,dreptului viu”, apare mai curând ca neașteptată pentru lumea juridică de la noi, izolată la nivel european și cel mai grav, generatoare de insecuritate juridică.

Faptul că tinde să acorde o cale de atac iar nu să o suprime nu este de natură să amelioreze sentimentul de insecuritate juridică și de imprevizibilitate deoarece ȋn materie civilă mijlocul procesual oferit uneia dintre părți ȋnseamnă răpirea pentru cealaltă a posibilității de a vedea definitivat mai curând procesul.

b) Depășirea limitelor ȋnvestirii.

Chiar Curtea Constituțională arată că a fost ȋnvestită cu verificarea constituționalității pragului valoric de 1.000.000 lei și a celui de 500.000 lei, aplicabil de la 1 ianurie 2019 (par. 4) din perspectiva unui pretinse discriminări ,,cu privire la exercitarea căii de atac a recursului în materie civilă între justițiabilii care s-au adresat cu cereri în justiție începând cu data de 1 ianuarie 2016 și cei care s-au adresat instanțelor în cazuri similare anterior acestei date”. Prin urmare, ceea ce s-a invocat nu a fost neconstituționalitatea ,,pragului valoric”, ci discriminarea ȋntre categorii diferite de justițiabili, ȋn raport cu data introducerii cererii. Este drept că ȋn a doua sesizare autorii excepției au susținut că ,,dispozițiile de lege criticate, care interzic exercitarea recursului în anumite materii, condiționând exercitarea căii de atac a recursului de valoarea pretențiilor în bani, creează o vădită discriminare, pe motiv de avere, în ce privește accesul la justiție”. Dar și ȋn acest caz, punându-se ȋn discuție o discriminare pe motiv de avere, analiza trebuia să capete caracteristicile unui ,,test de proporționalitate” al cuantumului, este drept excesiv (cum am susținut și noi), de 1.000.000 lei.

Curtea nu s-a limitat la o analiză de ,,proporționalitate” ȋntre interesul care a impus limitarea dreptului la recurs, respectiv asigurarea funcționalității instanței supreme, și dreptul la un proces echitabil, care presupune, ȋn principiu, și dreptul de a ataca hotărârea. În acest caz, soluția ar fost nu de ȋnlăturare a criteriul ,,pragului valoric” din sfera căilor de atac de reformare (sau cel puțin a recursului), ci aceea de declarare ca neconstituțională a normei care impune un prag valoric exagerat, de natură să limiteze excesiv accesul la alea de atac extraordinară a recursului. Ar fi revenit legiuitorului obligația să stabilească un alt ,,prag valoric”, cel mai probabil chiar cel propus de Comisia de elaborare a noului Cod de procedură civilă, respectiv 100.000 lei.

Cu toate acestea, Curtea nu s-a limitat la testul de proporționalitate cu privirela  normele juridice ȋn legătură cu care s-a ridicat excepția și a eliminat complet criteriul pragului valoric, depășind limitele ȋnvestirii.

c) Transformarea ȋntr-un veritabil legiuitor pozitiv.

Curtea Constituțională a reținut că dreptul de a exercita calea de atac a recursului poate suferi limitări, dar că acestea ȋși pot avea rațiunea ȋn motivele de casare sau ȋn natura pricinii (criteriul materiei). Nu a recunoscut ca un criteriu de limitare ,,pragul valoric”, indiferent de cuantumul acestuia deoarece, explică Curtea, el nu respectă egalitatea ȋn fața legii, principiu consacrat de textele constituționale.

Prin egalitate ȋn fața legii, în procesul civil se înțelege, că părțile au dreptul să fie judecate de către aceleaşi organe ale puterii judecătoreşti, după aceleaşi reguli procedurale, bene­ficiind de drepturi procesuale egale, în raport de cauza concretă dedusă judecăţii, ceea ce înseamnă că, în situaţii identice, părţilor nu li se poate acorda un tratament diferit.

Or, este limpede că la cereri cu valoare egală, regulile de drept aplicabile erau identice.

În realitate, ȋn spatele susținerii legate de nerespectarea egalității ȋn fața legii, Curtea dă expresie unei neȋncrederi ȋn oportunitatea criteriului valoric materializată ȋn ideea că dificultatea unei cauze nu este dată ȋn mod necesar de valoarea obiectului acesteia (par. 27). Nu se poate nega imperfecțiunea criteriului ,,pragului valoric”, dar problema nu este aceea de a stabili dacă criteriul ,,pragului valoric” este sau nu unul ideal ori mai mult sau mai puțin riguros, ci dacă impunând un astfel de criteriu se respectă sau nu ordinea constituțională. Oricum, ȋn materie de cauze evaluabile ȋn bani relevanța economică a procesului ni se pare un criteriu cât se poate de firesc. Diferențe de complexitate sunt posibile, dar ele țin ȋn general de specificul fiecărei pricini ȋn parte. Elementul general și posibil de legiferat ȋn cazul cererilor evaluabile ȋn bani este reprezentat tot de relevanța economică a cauzei. Sub acest aspect, Curtea recunoaște că legiuitorul are o marjă de apreciere, dar ȋși ia dreptul de a o reduce, ȋn rațiunea extinderii protecției drepturilor fundamentale (par. 19).

Curtea apreciază că atunci când a edictat norma legiuitorul se afla ȋn marja de apreciere, dar ȋntre timp, ca urmare a unei reorientări a viziunii Curții, astăzi nu se mai regăsește ȋn marja de apreciere. Așa să fie oare? Această marjă de apreciere lăsată legiuitorului de Constituție, poate fi modificată după concepțiile evolutive fie ele și progresiste ale organismului chemat numai pentru controlul de constituționalitate? O asemenea teză presupune că legiuitorul ȋși poate vedea oricând limitată puterea de apreciere prin ajustarea a ceea ce se numește marjă de apreciere de către Curtea Constituțională.

Toate acestea transformă Curtea Constituțională ȋntr-un veritabil legiuitor pozitiv. Ea nu se limitează să controleze conformitatea legii cu normele constituționale, ci se lansează ȋntr-o veritabilă analiză a calității actului de legiferare și ȋi impune noi standarde sub pretextul respectării egalității ȋntre cetățeni. Or, aceasta semnifică o depășire a rolului și competenței Curții stabilite prin Constituție. Și toate acestea sub ce pretext? Pentru că este greu de crezut că cetățenii austrieci, germani, francezi etc.  rămân egali ȋn fața legii atunci când exercițiul căilor de atac implică un ,,prag valoric”, ȋn timp ce cetățenii români, confruntați cu aceeași situație, nu sunt egali. Fie standardele de egalitate ȋn fața legii cu are operează Constituția României sunt mai ridicate fie Curtea Constituțională a României a impus standarde suplimentare față de Constituție. Ascunderea ȋn spatele unor argumente de tipul ,,nu suntem ȋn Germania, ci ȋn România” nu pot fi utilizate ȋn domeniul științific iar folosirea lor ȋn materia exigențelor de protecție a drepturilor fundamentale ar fi net ȋn favoarea sistemelor evocate. Aceasta echivalează cu o activitate de legiferare indirectă (nu emite norme, dar face introspecții ȋn sfera de apreciere a legiuitorului și ȋi impune criterii de legiferare).

B. Hotărârea Curții Constituționale este de apreciat ȋnsă, sub următoarele aspecte: consacrarea rolului constituțional al Curții de Casație ca principală instanță de recurs (a); realizarea unei unități conceptuale ȋntre dreptul la recurs și dreptul de a accede la controlul de legalitate al Înaltei Curți de Casație și Justiție (b).

a) În primul rând, Curtea Constituțională reține ȋn mod corect ceea ce doctrina de drept procesual civil a arătat constant – consacrarea și respetarea efectivă a regulii conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție este principala instanță de recurs (cu derogările minore asupra cărora nu insistăm) nu reprezintă o simplă opțiune ci o obligație de ordin constituțional pentru legiuitor. Curtea reține că ,,competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia, ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție” (par. 26).

Curtea reamintește că judecata recursurilor de către instanța supremă este parte a mecanismului constituțional de asigurare a unității de interpretare și aplicare a legii. Procedura recursului ȋn interesul legii și cea a pronunțării hotărârii prealabile asupra unor chestiuni de drept sunt complementare. Rolul constituțional al instanței supreme se realizează ȋn principal prin judecarea recursurilor ordinare (,,Prin urmare, în vederea unificării jurisprudenţei, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are numai rolul de a soluţiona recursuri în interesul legii, ci şi pe acela de a casa hotărârile instanţelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile” – par. 30).

b) În al doilea rând, Curtea Constituțională ajunge la miezul problemei și anume la concluzia potrivit căreia noțiunea de recurs este simbiotic legată de instituția Înalta Curte de Casație și Justiție. Problema de constituționalitate ce se ȋntrevede din considerentele Curții este aceea că justițiabilul trebuie să aibă asigurat dreptul de acces la Înalta Curte de Casație și Justiție iar nu dreptul la un recurs ȋn fața unei instanțe inferioare acesteia și care ȋn structura constituțională nu prezintă nici garanțiile de interpretare și aplicare unitară a legii. În acest sens, se reține că ,,pornind de la scopul recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Curtea reține că acest scop este parte a mecanismului pus la îndemâna instanţei supreme de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi a garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în sensul că cetăţeanul trebuie să fie încredinţat de faptul că i s-a aplicat corect legea la judecata în fond şi că au fost respectate normele de ordine publică referitoare la compunerea instanţei sau competenţa instanţei, alte reguli de procedură apreciate ca fiind importante” (par. 30).

Aceste considerente sunt decisive și prin aceasta, obligatorii deoarece pe ele se sprijină soluția [o spune și Curtea ȋn par. (34), atunci când se referă la obligațiile legiuitorului ȋn legătură cu art. 483 alin. (2) NCPC]. Soluția Curții se bazează nu numai, cum s-ar părea la prima facie, pe ideea inegalității ȋntre cetățeni ca urmare a introducerii/menținerii criteriul ,,pragului valoric”, ci și pe ideea că dreptul ȋn legătură cu care opera limitarea neconstituțională este reprezintat tocmai de accesul la analiza de legalitate pe care o face Înalta Curte de Casație și Justiție. În realitate, dimensiunea rolului constituțional pe care ȋn joacă instanța supremă ȋn asigurarea unității de interpretare și aplicare a legii, afirmat cu insistență ȋn considerentele deciziei ca fiind principal pilon al mecanismului constituțional, este singura care are aptitudinea de a justifica intervenția instanței de control constituțional ȋn analizarea criteriului ,,pragului valoric”. În această logică, corectă, este un singur drept cu două componente – accesul la verificarea de legalitate (recursul) și dreptul ca verifiarea să aibă garanția unității de interpretare și aplicare a legii (accesul la Curtea de Casație). Excepțiile sunt posibile, dar trebuie să rămână nerelevante iar nu să ȋnlocuiască regula.

S-a ajuns astfel, mai târziu, dar nu cu totul tardiv, la realizarea obiectivului pentru care a fost ȋnființată Curtea de Casație – asigurarea unității de jurisprudență prin judecarea recursurilor.

Dacă Curtea Constituțională va avea determinarea de a păstra această generoasă concepție și nu va claca sub presiuni bazate pe argumente de ordin administrativ, logistic sau de resurse umane, atunci legiuitorul chiar va fi obligat să găsească soluții care să excludă stabilirea competenței de soluționare a recursurilor pentru această categorie de litigii la curțile de apel. Dar asupra acestei probleme vor reveni la pct. V.

V. Aplicarea hotărârii Curții Constituționale cauzelor ȋn curs de soluționare.

Două sunt problemele care interesează:

Care este efectul imediat al deciziei Curții Constituționale? (A)

Cum se manifestă efectul deciziei Curții Constituționale asupra cauzelor aflate ȋn curs? (B)

A. Care este efectul imediat al deciziei Curții Constituționale?

Vor fi susceptibile de recurs hotărârile la care se referă sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Acestea sunt hotărârile pronunțate de curțile de apel ȋn litigii a căror valoare se situează ȋntre 200.001 – 1.000.000 lei, dar și hotărârile pronunțate de tribunal a căror valoare se situează până la 200.000 lei inclusiv.

În toate aceste cazuri recursul va reveni ȋn competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta deoarece, așa cum deja am arătat, din considerentele decisive ale hotărârii Curții se desprinde fără echivoc concluzia că pragul valoric reprezintă un criteriu neconstituțional pentru accesul la controlul de legalitate al Înaltei Curți de Casație și Justiție (vezi secțiunea de la pct. IV. B).

Oricum, chiar și ȋn absența acestor considerente, nu există niciun argument de text care să permită judecarea recursurilor formulate ȋmpotriva hotărârilor pronunțate ȋn cauze cu valoare de până la 200.000 lei la curțile de apel. Dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) sunt elocvente: ,,(3) recursul urmărește să supună Inaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, ȋn condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (4) In cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea. Dipozițiile alin. (3) se aplică ȋn mod corespunzător”. Dispozițiile art. 96 și 97 NCPC nu conduc la altă soluție. Nu există un principiu legal consacrat al faptului că ȋn mod imperios calea de atac trebuie ȋndreptată la instanța imediat ierarhic superioară, dar există ȋn schimb, un principiu conform căruia recursurile sunt de competența Curții de Casație, excepțiile trebuind să fie expres și limitative prevăzute de lege[26].

Nu sunt afectate de soluția Curții hotărârile pronunțate ȋn legătură cu cererile neevaluabile ȋn bani.

Nu sunt afectate de soluția Curții nici hotărârile pronunțate de instanțele de apel care se ȋncadrează ȋn materiile exceptate de la calea de atac a recursului astfel cum apar ȋn enumerarea din art. XVIII alin. (2) Legea nr. 2/2013, cu modificarile și completările următoare sau sunt exceptate de la recurs ȋn baza unei alte dispoziții legale speciale, dacă aceasta are la bază ,,criteriul materiei” (ex. litigii de muncă și asigurări sociale, litigii privind procedurile de insolvență, contestațiile la executare, cu excepțiile prevăzute la art. 718 NCPC, darea ȋn plată – art. 9 din Legea nr. 77/2016, ȋn materia clauzelor abuzive – art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele ȋncheiate ȋntre profesioniști și consumatori etc.).

B. Cum se manifestă efectul deciziei Curții Constituționale asupra cauzelor aflate ȋn curs?

Așa cum deja ne-a obișnuit[27], Curtea Constituțională antamează și modul de aplicare a propriei hotărâri asupra litigiilor aflate ȋn curs de soluționare. În acest sens, se reține că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.” (par. 32).

Rămâne de văzut dacă aceste considerente sunt obligatorii pentru instanțele de judecată.

Problema regimului juridic și a obligativității considerentelor prin care Curtea Constituțională determină modalitățile de aplicare ȋn timp a propriei hotărâri a fost abordată cu altă ocazie, iar pentru că nu sunt motive care să ne determine să revenim asupra acesteia ci dimpotrivă, există motive pentru a o reafirma, o vom reda și aici, pentru ușurința parcurgerii tezelor (a)[28]. Ulterior, vom aborda viziunea proprie asupra efectelor deciziei Curții Constituționale față de hotărârile judecătorești pronunțate ȋnainte de publicarea acesteia (b) și a efectelor deciziei Curții Constituționale față de hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia (c).

a) Problema obligativităţii considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale.

S-a statuat pe bună dreptate în doctrină, iar practica judiciară a acceptat, că în ceea ce priveşte considerentele deciziilor prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, acestea sunt obligatorii, având aceeaşi forţă ca şi dispozitivul[29]. Raţiunile ce au stat la baza acestei teze, astăzi unanim acceptată, au fost identice cu cele care au condus la concluzii similare şi în privinţa hotărârilor judecătoreşti[30]: dispozitivul nu ar putea fi explicat decât prin considerentele pe care se sprijină. De aici şi nevoia ca, fără a avea intenţia de a nega în totalitate această doctrină şi jurisprudenţa consolidată, să facem o precizare: nu orice considerente sunt obligatorii, ci numai acelea pe care se sprijină dispozitivul[31] şi numai în limita în care, prin aceste considerente, instanţa nu ar depăşi puterile conferite de către Constituţie[32].

Se ridică întrebarea în ce măsura are Curtea Constituţională dreptul de a stabili cu caracter obligatoriu şi erga omnes nu numai asupra compatibilităţii unui text legal sau dintr-o ordonanţă în vigoare cu dispoziţiile Constituţiei, ci şi asupra modului în care hotărârea de constatare a neconstituţionalităţii îşi va produce efectele în timp, asupra cauzelor aflate în curs. Adică, mai reprezintă o problemă de analiză a compatibilităţii cu textele constituţionale şi modul în care se aplică art. 147 alin. (4) din Constituţie în privinţa deciziei prin care s-a constatat neconstituţionalitatea textului legal sau acest drept revine exclusiv instanţelor judecătoreşti?

Trebuie menţionat că decizia nr. 369/2017 nu reprezintă nicidecum un caz unic şi că există în practica Curţii Constituţionale includerea în cuprinsul considerentelor a unor indicaţii cu privire la modul în care hotărârea urmează a se aplica asupra cauzelor în curs[33]. Problema nu o constituie caracterul inedit al acesteia, ci obligativitatea acestui gen de considerente pentru instanţele judecătoreşti.

Curtea Constituţională are o competenţă excepţională şi, pe cale de consecinţă, de strictă interpretare. Ea se limitează la verificarea compatibilităţii dintre un text legal sau dintr-o ordonanţă şi Constituţia României – sesizarea fiind făcută pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate de părţi sau din oficiu, în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj sau direct de către Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) Constituţia României]. Mai mult, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că aceasta asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului [art. 2 alin. (1)] şi că se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului [art. 2 alin. (3)].

Este de observat că legiuitorul constituant nu a preluat modelul mai flexibil, practicat în alte sisteme constituţionale, de a permite autorităţii care face verificarea de constituţionalitate să decidă şi cu privire la modul de în care urmează să fie aplicată hotărârea prin care constată neconstituţionalitatea sub aspectul efectelor pe care le-a produs textul legal în discuţie. Nu spunem că o astfel de prerogativă nu ar fi fost utilă sau că nu ar fi contribuit la un mai bun “dialog” între judecătorul constituţional şi instanţele judecătoreşti, dar aceste aspecte pot forma obiectul discuţiei privind o eventuală revizuire a Constituţiei. În absenţa unui text care să confere Curţii Constituţionale dreptul de a se pronunţa cu caracter general obligatoriu şi asupra modului în care instanțele aplică sub aspect temporal efectele deciziilor de neconstituționalitate, faţă de natura de excepţie a competenţei Curţii Constituţionale, nu se poate ajunge decât la concluzia că ceea ce nu este prevăzut în competenţa de atribuţie a acesteia intră în competenţa generală a instanţelor judecătoreşti[34].

Considerentele prin care Curtea Constituţională stabileşte întinderea în timp a efectelor propriei hotărâri nu explică în mod necesar dispozitivul, care prin ipoteză, se referă numai la neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sau dintr-o ordonanţă, adică la compatibilitatea textului incriminat cu normele sau principiile constituţionale. În realitate, aceste considerente explică modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie în diferite cauze concrete. Or, obiectul sesizării l-a format compatibilitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 cu dispoziţiile constituţionale. Considerentele cuprinse în paragraful (32) nu explicitează şi nu sprijină problema compatibilităţii textelor incriminate cu normele şi principiile Constituţiei. Ele trec în câmpul de competenţă rezervat instanţelor judecătoreşti, singurele în măsură să aprecieze asupra efectelor pe care o decizie de neconstituţionalitate o produce în legătură cu cauzele în curs sau asupra modului în care efectele produse de textele constatate neconstituţionale sunt păstrate sau înlăturate. Desigur, nimic nu împiedică pe judecătorul de drept comun să achieseze la considerentele prin care Curtea Constituţională, ieşind din limita de competenţă rezervată ei, a statuat şi sub aspectul modului de aplicare în timp al efectelor propriei hotărâri, dar nu este obligat să o facă, având deplină libertate de analiză şi decizie în această privinţă şi nu poate sub nicio formă să fie acuzat că, procedând în acest fel, ar fi săvârşit abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt suverane în a stabili modul în care hotărârile Curţii Constituţionale prin care se constatată neconstituţionalitatea unui text legal sau dintr-o ordonanţă se aplică în cadrul litigiilor aflate în curs, făcând propria şi directa analiză a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României. Faptul că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că ,,în exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale” nu poate avea semnificaţia că pasajele cuprinse în considerentele deciziilor Curţii sunt general obligatorii pentru instanţele judecătoreşti indiferent de împrejurarea că acestea sunt sau nu necesare (decisive) pentru argumentarea soluţiei din dispozitiv. Semnificaţia este aceea că, în ceea ce priveşte dreptul de a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate sau în privinţa exercitării altor atribuţii prevăzute la art. 146 din Constituţia României, nu există un organism superior care să stabilească asupra unei eventuale obiecţii de necompetenţă. Acest aspect care se poate desprinde din coroborarea art. 3 alin. (2) cu prevederile existente art. 3 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

b) Efectele deciziei Curții Constituționale față de hotărârile judecătorești pronunțate ȋnainte de publicarea acesteia.

Din cuprinsul considerentelor deciziei Curții reiese că hotărârile pronunțate anterior publicării acesteia nu sunt vizate.

Teza este corectă, dar cu unele precizări care vizează două situații particulare. Avem ȋn vedere pe autorii excepției de neconstituționalitate admise. De asemenea, trebuie analizată și situația altor părți care, până la publicarea deciziei Curții, au invocat excepții de neconstituționalitate cu privire la aceleași norme, dar care nu au fost ȋncă soluționate iar instanța judecătorească, neprocedând la suspendarea procesului, a pronunțat deja o hotărâre.

În forma iniţială a Legii nr. 47/1992, art. 26 alin. (1) prevedea că “Decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil”. În prezent, textul legal nu mai există. Dispariţia acestuia a coincis şi probabil este în strânsă legătură cu faptul că din anul 1997 sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate implică suspendarea de drept a procesului până la publicarea hotărârii asupra excepţiei de neconstituţionalitate. În anul 2010 legiuitorul a decis ca sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate să nu mai implice suspendarea de drept a judecăţii. Remediul pentru cel care a invocat excepţia de neconstituţionalitate, care a fost ulterior admisă, dar care între timp a suferit aplicarea textului legal declarat neconstituţional în urma finalizării procesului, a fost calea de atac de retractare a revizuirii. Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC reprezintă caz de revizuire dacă după ce hotărârea a fost definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii[35].

Numai cei care ar putea obţine, potrivit legii, rejudecarea cauzelor soluţionate definitiv, sunt singurii faţă de care  legea (iar nu Constituţia) permite aplicarea cu efecte retroactive a deciziei de neconstituţionalitate. În privinţa acestora, deşi Constituţia nu face nicio precizare, se apreciază că este de natura excepţiei de neconstituţionalitate, ca mijloc de apărare, să poată conduce la valorificarea rezultatului – admiterea excepţiei de neconstituţionalitate – trecând peste principiul neretroactivităţii. Pentru aceştia hotărârea Curţii are un veritabil caracter declarativ. Avem în vedere, în primul rând, pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate admise. În al doilea rând, avem în vedere pe cei care se află într-o situaţie juridică identică, adică cei care, până la publicarea deciziei Curții, au invocat excepţia de neconstituţionalitate şi instanţa de judecată a dispus, prin încheiere, sesizarea Curţii Constituţionale (cu mențiunea că nu cunoaștem dacă sunt astfel de justițiabili și eventualul număr al acestora).

Prin urmare, apreciem că o justă aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborată şi cu dispoziţiile legale anterior citate, impune ca decizia Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 sub aspectul pragului valoric să producă efecte și față de părțile care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a acestor texte, aceasta (excepția) fiind declarată admisibilă, prin încheiere, de către instanţa de judecată, anterior publicării deciziei Curții.

Numai pentru aceste persoane: dacă recursul ȋncă nu s-a judecat, se va respinge excepția de inadmisibilitate a acestuia (i); dacă recursul s-a soluționat, cel mai probabil prin respingerea ca inadmisibil, se poate exercita calea de atac a revizuirii (ii).

c) Efectele deciziei Curții Constituționale față de hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia.

În paragraful (32) Curtea prevede că ,,sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013”.

Această teză juridică exprimată și ȋn altă decizie recentă[36] corespunde vechii concepții, conform căreia actul de procedură este supus legii de la momentul emiterii. În cazul particular al hotărârilor judecătorești este vorba de data pronunțării, determinată potrivit art. 403 NCPC. Această concepție despre aplicarea ȋn timp a normei de procedură civilă a fost ȋndelung utilizată[37], fiind expes prevăzută ȋn art. 725 alin. (3) C. proc. civ. 1865.

Aceasta este și soluția propusă ȋn doctrina recentă, este drept anterioară publicării hotărârii Curții Constituționale. Soluția doctrinară, care a anticipat opinia Curții, se fundamentează pe argumentul că în cazul deciziilor Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea unei norme de procedură civilă, nu pot fi aplicate dispozițiile art. 27 NCPC întrucât, chiar dacă declararea neconstituționalității produce efecte similare cu abrogarea, totuși condițiile în care se produc efectele declarării neconstituționalității și cele ale abrogării unei norme de procedură sunt reglementate prin norme speciale disctincte. Se susține că art. 27 NCPC reglementează exclusiv condițiile aplicării în timp a normei de procedură atunci când intervin anumite evenimente legislative, respectiv modificarea, completarea sau aborgarea, declararea neconstituționalității unei norme juridice nefiind un atare eveniment. Condițiile în care își produc efectele deciziile Curții Constituționalitate de declarare a neconstituționalității unei legi sunt prevăzute de art. 147 din Constituție[38].

În ceea ce ne privește (Traian Cornel Briciu, Claudiu-Constantin Dinu, Gheorghe-Liviu Zidaru) [39], aplicarea întocmai a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României ar conduce la incidenţa deciziei Curţii Constituţionale numai în privinţa proceselor ȋncepute după publicarea acesteia.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Aşa cum s-a mai arătat cu altă ocazie [40], ,,în doctrina de specialitate[41] sunt sisteme în care deciziile date în privinţa neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale produc efecte ex tunc, acest aspect regăsindu-se în natura jurisdicţională a controlului de constituţionalitate, hotărârea având caracter declarativ, de constatare a unei situaţii (neconstituţionalitatea) preexistentă momentului pronunţării ori publicării. De asemenea, există sisteme în care efectele deciziei date în controlul de constituţionalitate îşi produc efectele numai ex nunc. Acestea din urmă îşi justifică opţiunea pe ideea siguranţei circuitului juridic şi evitării complicaţiilor de ordin judiciar pe care le-ar produce aplicarea retroactivă a hotărârii de constatare a neconstituţionalităţii. Între acestea, există şi sisteme care prevăd posibilitatea pentru judecătorul constituţional de a stabili cu privire la efectele propriei hotărâri: fie păstrarea unor acte efectuate în baza textului declarat neconstituţional, fie acordarea unui termen pentru aplicarea deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, fie un alt mod de aplicare care să satisfacă şi nevoia de remediu pentru încălcarea legii fundamentale, dar şi cea de siguranţă a circuitului juridic. Cu titlu de exemplu, nu întâmplător, având în vedere compatibilitatea sistemelor juridice, observăm că în Constituţia Franţei se prevede în mod expres că revine Consiliului Constituţional dreptul de a stabili condiţiile şi limitele de contestare a efectelor cauzate de dispoziţia respectivă[42].

Constituţia noastră nu prevede nimic din toate acestea, afirmând clar şi fără echivoc faptul că deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În doctrină a fost însă avansată ideea că nu se încalcă cu nimic principiul neretroactivităţii în cazul în care decizia de constatare a neconstituţionalităţii s-ar aplica proceselor în curs, adică acelora care nu au fost finalizate printr-o hotărâre definitivă[43]. Aceasta pentru că efectul declarării neconstituţionalităţii este cel al neaplicabilităţii textului legal în discuţie, iar acest aspect nu poate fi ignorat de o instanţă judecătorească care este învestită cu soluţionarea litigiului, fie chiar şi într-o cale de atac (de reformare). Conform acestor opinii, existenţa unui litigiu reprezintă o facta pendentia, ceea ce justifică aplicarea deciziei de neconstituţionalitate fără a afecta regula potrivit căreia aceasta din urmă nu retroactivează. Jurisprudenţa a preluat această teză[44], iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consacrat-o chiar în cadrul unui recurs în interesul legii[45]’’.

Am mai arătat că ,,ȋn principiu, nu suntem împotriva acestei teze juridice. Totuşi, nu trebuie omis faptul că efectul pe care îl produce publicarea deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, fără a se identifica cu abrogarea, este unul asemănător acesteia. În orice caz, efectele deciziei de neconstituţionalitate nu pot fi mai energice sub aspectul întinderii lor în timp decât cele ale abrogării textelor de lege[46]. Desigur, în multe situaţii, în raport cu natura normelor în discuţie şi a raporturilor juridice deduse judecăţii, abrogarea în cursul unui proces a unui text legal ce servea drept temei al pretenţiilor ar conduce în mod necesar la neaplicarea acestuia în soluţionarea cauzei, cu efecte negative pentru partea care îşi întemeia cererile pe acesta. Aceasta a fost situaţia ce a stat la baza deciziei date în cadrul recursului în interesul legii citate anterior, unde se punea problema unui text legal care conferea un drept la obţinerea unor despăgubiri unor persoane declarate de lege ca fiind îndreptăţite. Dacă legiuitorul ar fi abrogat sau modificat textele de lege în discuţie soluţia ar fi fost aceeaşi, respectiv neaplicarea la litigiile aflate în curs’’. Când ȋnsă ne raportăm la o normă de procedură civilă, aplicarea ȋn timp a acesteia trebuie raportată la art. 24-27 NCPC, cu caracter general. Este drept că sub aspect conceptual se poate distinge ȋntre ieșirea din vigoare a normei ca efect al abrogării (care nu are conotații sancționatorii) și ieșirea din vigoare ca efect al suspendării/ȋncetării urmare a declarării neconstituționalității (care reprezintă o sancțiune specifică unei nulități)[47]. Cu toate acestea, corect sau nu (nu este locul de a analiza posibila inconsecvență la nivelul legii fundamentale), Constituția nu stabilește un regim juridic diferit, ambele modalități de ieșire din vigoare a normei producând efecte numai pentru viitor.

În ceea ce priveşte procedurile judiciare (lites pendentes), deşi acestea pot fi calificate drept situaţii în curs, legea procesual civilă este clară în sensul că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor începute după intrarea acesteia în vigoare şi ca procesele şi executările începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, iar ȋn ceea ce privește hotărârile judecătoreti, acestea rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a ȋnceput procesul. Prin urmare, ieșirea din vigoare a normei va produce efecte numai pentru procesele ȋncepute după acest moment.

Cele de mai sus se explică prin faptul că legiuitorul noului Cod de procedură civilă a abandonat teza clasică a aplicării legii procesual civile ȋn timp, ȋmbrățișând una nouă care pune ȋn centru ideea de unitate a procesului civil, văzut ca ansamblu indivizibil. Stricto iure potrivit acestei concepții, a suprima sau adăuga o cale de atac ȋnseamnă implicit, a reveni asupra efectelor viitoare ale cererii introductive de instanță deoarece actul prin care instanța soluționează cererea dobândește un regim juridic diferit de cel de la ȋnceputul procesului. Or, așa cum corect s-a arătat ȋn doctrină, acest lucru nu se poate face decât dacă ȋncetarea normei ar avea un efect retroactiv parțial[48]. Viziunea legiuitorului cu privire la ce anume ȋnseamnă retroactivitatea normei de procedură civilă este ȋn marja sa de apreciere și oricum, nu a făcut obiectul unei sesizări de neconstituționalitate. Curtea Constituțională nu poate pe cale incidentală, cu ocazia analizării efectelor ȋn timp a propriei hotărâri, să cenzureze și să invalideze opțiunea juridică a legiuitorului cu privire la ce anume ȋnseamnă retroactivitatea unei norme de procedură civilă.

VI. Soluții de punere ȋn acord a textelor legale cu decizia Curții Constituționale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, […] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Revine Parlamentului sau Guvernului obligația să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei.

Spre deosebire de celelalte decizii de neconstituționalitate asupra unora dintre dispozițiile noului Cod de procedură civilă, acum există riscul cel mai pronunțat de a fi pus ȋn pericol eșafodajul pe care se bazează arhitectura acestuia. Acest risc nu vine de la decizia Curții ȋn sine, care altfel, așa cum am arătat, a manifestat respect față de concepția noului Cod cu primire la rolul casației. Pericolul vine din partea legiuitorului care, ȋn opera de ,,punere ȋn acord a prevederilor cu dispozițiile Constituției”, trebuie să nu afecteze coerența internă a legislației procesual civile. O abordare simplistă, care ar pune ȋnaintea principiilor, dificultățile de spațiu, alte probleme de logistică sau de resurse umane ori una de restaurație a vechiului sistem atât de criticat al curților de apel ca instanțe principale de recurs[49] ar fi și contrare literei și spiritului deciziei Curții, dar și un regres legislativ.

Este adevărat că decizia Curții Constituționale are dezavantajul de a elimina un criteriu de limitare a căilor de atac de reformare cimentat ȋn timp, general acceptat, ȋn pofida minusurilor lui deja arătate, fără ca lumea juridică să fi analizat alte criterii, ȋn afara criteriului materiei.

a) Soluții bazate pe restaurația sistemului anterior noului Cod de procedură civilă.

Acestea ar permite recursul ȋn cauzele cu obiect evaluabil ȋn bani de până la 200.000 lei, dar la instanța ierarhic superioară, care ȋn concret ar fi curtea de apel.

Această soluție ni se pare contrară deciziei Curții Constituționale și susceptibilă la rândul ei de o nouă declarare a neconstituționalității. Curtea a considerat că pragul valoric reprezintă un criteriu care ,,pune ab initio cetățenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă”. Or, dacă acest criteriu este descris ca unul care generează inegalitate ȋn fața legii ȋn exercitarea recursului, cum și-ar putea șterge aceste rele ȋnsușiri atunci când se va pune problema instanței ȋn fața căreia s-ar judeca recursul. Simpla justificare a faptului că ȋn acest fel s-ar da curs regulii controlului din treaptă ȋn treaptă ar fi de neacceptat deoarece nu ar face altceva decât să ,,rostogolească” problema de neconstituționalitate la nivelul modului ȋn care se stabilește competența după materie și care ar determina totodată și exercițiul dreptului la recurs ȋn fața casației sau ale uneia dintre curțile de apel. Prin urmare, soluția nu numai că nu ar ieși din sfera neconstituționalității, dar ar putea antrena și neconstituționalitatea parțială a art. 94 NCPC, care rezistă ȋnsă, dar al cărui postament ȋncepe să se clatine. Legiuitorul, dacă dorește păstrarea criteriului pragului valoric pentru determinarea competenței, trebuie să rupă orice legătură a acestuia cu calea de atac a recursului, precum un chirurg care a decis să salveze o parte a corpului izolându-l cea afectată.

În plus, nu trebuie trecut cu vederea că din considerentele deciziei Curții rezultă că aceasta are ȋn vedere un singur drept indivizibil – dreptul de a fi examinată cauza ȋntr-un control de legalitate de către instanța supremă, ȋn rațiunea rolului constituțional al acesteia de a asigura unitatea de interpretare și aplicare a legii.

b) Soluții care urmează tendința modernă de identificare a unor filtre de calitate pentru exercitarea recursului.

În pofida tradiției române și străine, precum și a normelor noi menite să clarifice modul de determinare a valorii obiectului cauzei, pragul valoric nu a reprezentat vreodată un criteriu ideal, fiind acceptat mai mult prin caracterul său obiectiv.

Așa cum deja am arătat, tendința modernă este de a ȋnlocui sau a dubla pragul valoric cu alte filtre ce țin de evaluarea in concreto fie a relevanței jurisprudențiale a cauzei fie a complexității acesteia ori a seriozității motivelor de nelegalitate ȋnaintate.

Am văzut că ȋn sisteme judiciare respectabile unde toate recursurile sunt date ȋn competența instanței supreme, filtrul de calitate revine chiar instanței care a pronunțat hotărârea, după cum ȋn altele, mai apropiate structural de sistemul nostru, filtrul de calitate revine chiar instanței de recurs[50]. Credem așadar că, dacă tot aderă la doctrina numită plastic a dreptului viu, Curtea Constituțională ar trebui să accepte că la nivel european există o tendință de abandonare a pragului valoric dar corelat cu găsirea de alternativele pentru degrevarea curților supreme, alternative care implică, însă, un sistem de autorizare ori un exigent filtru de admisibilitate.

Din păcate ambele sisteme de filtru sunt aproape iluzorii față de orientarea actuală a Curții Constituționale. Remintim că ȋn altă decizie Curtea a postulat, deja, că etapa admisibilității în principiu a recursului nu ar trebui să antameze în nici un fel fondul, deci nici aprecierea că recursul ar fi vădit fondat ori nefondat – și această apreciere ne singularizează în raport de tendințele contemporane din alte sisteme de drept.

c) Soluții bazate pe identificarea unui câmp mai larg destinat criteriul materiei ȋn stabilirea limitelor exercitării recursului.

Aceste soluții par să fie singurele ferite, deocamdată, de amenințarea neconstituționalității deoarece ele au fost validate la modul global de către Curte, apreciind că sunt (ȋncă – nn.) ȋn marja de apreciere a legiuitorului. Desigur, față de considerentele deciziei Curții orice criteriu trebuie să aibă ,,o justificare obiectivă și rezonabilă”.

Justificarea poate veni din unul sau mai multe criterii alternative sau cumulative, aceasta fiind la aprecierea legiuitorului. Acestea pot fi: factualitatea pronunțată pe care o prezintă anumite materii ȋn contrapondere cu aspecte de drept (vezi, cererile ȋn uzucapiune; cereri ȋn materie de carte funciară etc.); importanța proximității instanței față de domiciliul părților sau de un alt loc considerat important ca reper procesual (vezi, partajul judiciar sau pricinile ȋn materie succesorală); celeritatea specifică anumitor materii (dar aici trebuie făcut ȋn prealabil un serios ,,test de proporționalitate” deoarece celeritatea poate fi satisfăcută și prin caracterul executoriu al hotărârii, care se dobândește chiar ȋnainte ca aceasta să fie definitivă).

Există și varianta ca legiuitorul să prevadă că toate hotărârile pronunțate ȋn cauze care sunt de competența materială de primă instanță a judecătoriei sunt supuse numai apelului. Ar opera astfel indirect o extindere moderată a materiilor sustrase dreptului de recurs, ȋn considerarea unui criteriu legitim, anume proximitatea justiției față de justițiabil, mai ales ȋn pricinile mai simple date cu precădere ȋn competenta judecătoriei, ȋn vederea soluționării cu celeritate a cauzelor. Or, ar fi contradictoriu ca legiuitorul să prevadă competența unui jurisdicții de proximitate pentru ca apoi să silească partea să se deplaseze la sediul instanței supreme, prin ipoteză, mult mai îndepărtat; ȋn aceste pricini prevalează exigența celerității, pentru restabilirea rapida a ordinii juridice, motiv pentru care hotărârea pronunțată ȋn apel poate fi definitivă. Această soluție prezintă riscul unei neconstituționalități parțiale din moment ce criteriul pragului valoric (200.000 lei) este unul prin care se determină competența materială a judecătoriei. Or, ȋntr-o logică evidentă, chiar dacă cu o motivare bazată pe ideea de proximitate, cât timp criteriul valoric reprezintă cauza indirectă (prin stabilirea competenței materiale) a pierderii dreptului la recurs, rațiunile expuse de instanța de control constituțional se regăsesc. Aceasta cu atât mai mult cu cât ȋn paragaful (32) Curtea determină câmpul de aplicare al deciziei ca vizând ,,cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei”.

În fine, pentru a evita riscurile ,,cramponării” de un anumit ,,prag valoric”, nu trebuie exclusă combinarea soluțiilor prezentate cu o redefinire a noțiunii de ,,litigii evaluabile ȋn bani”. Deocamdată instanțele sunt prizoniere ale unei interpretări extensive realizate incidental prin decizia nr. 32/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ȋn cadrul unui recurs ȋn interesul legii. Reamintim că instanța supremă, ȋn cadrul considerentelor (apreciate drept decisive) a realizat o suprapunere totală a noțiunii de ,,evaluabil” cu cea de ,,patrimonial”, extinzând sfera litigiilor evaluabile ȋn bani. În alte sisteme juridice noțiunea de evaluabil ȋn bani are conotații mai restrânse. Legiuitorul poate redefini noțiunea, după cum autoritatea de interpretare a legii poate reveni printr-un ,,reviriment de jurisprudență”. Soluțiile trebuie corelate cu prevederile art. 98-106 NCPC.

VII. Concluzii.

Criteriul “pragului valoric” ca limitare a exercitării recursului este ȋnlăturat, indiferent de cuantumul acestuia. Aceasta pentru că instanța de control constituțional nu a făcut un simplu ,,test de proporționalitate” a cuantumului pragului valoric de 1.000.000 lei, ci a repudiat ȋnsuși sistemul de a condiționa accesul la recursul ȋn fața Curții de Casație de un prag valoric.

Deciziile date ȋn apel ȋn legătură cu care recursul era limitat ȋn temeiul criteriului valoric sunt recurabile [a se vedea secțiunea V. (A)].

Decizia Curții ar trebui să se aplice numai proceselor ȋncepute după publicarea acesteia, precum și, ȋn mod excepțional celor care au invocat excepția de neconstituționalitate admisă precum și celor aflați ȋn situație juridică identică [a se vedea secțiunea V. (B) lit. b)] [51].

În absența unei intervenții a legiuitorului, care să prevadă altceva, recursurile ȋmpotriva hotărârilor date de instanțele de apel ȋn acele cauze care sunt vizate de hotărârea Curții Constituționale vor reveni ȋn competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Curtea a analizat și situația art. 483 alin. (2) NCPC (par.34) și a conchis că și acesta este neconstituțional ȋn ceea ce privește pragul valoric de 500.000 lei. Legiuitorul va trebui să modifice și art. 483 alin. (2) NCPC, ȋn mod corespunzător deciziei Curții.

O intervenție urgentă a legiuitorului este necesară pentru a reduce riscul de practică neunitară ȋn aplicarea efectelor hotărârii Curții Constituționale.

Orice intervenție viitoare a legiuitorului trebuie să țină seama de următoarele linii directoare obligatorii: limitarea recursului nu se poate realiza pe criteriul pragului valoric, dar poate fi folosit criteriul materiei precum și alte criterii calitative (față de care ȋnsă Curtea Constituțională a manifestat deja reticență); criteriul valoric nu va putea fi utilizat nici pentru a limita accesul la Înalta Curte de Casație și Justiție; Înalta Curte de Casație și Justiție ȋși ȋndeplinește rolul constituțional numai dacă rămâne principala instanță de recurs.

În final, ca o pildă a faptului că un exces atrage pe altul, remintim cuvintele profesorului Viorel Mihai Ciobanu, care ȋn noiembrie 2012 spunea ,,Câștigul științific, teoretic și practic, obținut prin consacrarea de către noul Cod de procedură civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de drept comun în soluționarea recursurilor, în speranța asigurării unei jurisprudențe unitare, este puternic știrbit de amploarea excepțiilor, a categoriilor întregi de litigii în care hotărârile nu vor putea fi niciodată controlate pe calea recursului. Și în aceste cazuri vom avea hotărâri defintive pronunțate de 15 curți de apel, dar nu în recurs, ca în vechea reglementare, ci în apel, iar acest lucru nu este, desigur, de natură să ducă la o jurisprudență unitară. […]Ministerul Justiției, fără să țină seama că după 1 februarie 2013 cauzele ajung în recurs într-un interval de 1-3 ani, în înțelepciunea lui, a socotit că este cazul să mai extindă câmpul excepțiilor și a stabilit prin art. 22 alin. (2) din proiect că în procesele pornite începând cu 1 februarie 2013 și până la data de 31 decembrie 2015 (ȋntre timp 2019 – nn.) să nu poată fi supuse recursului în alte cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 1.000.000 lei exclusiv, dublând deci valoarea și sporind considerabil categoria hotărârilor date de tribunal în primă instanță nesusceptibile de recurs (de la 200.001 la 1.000.000 lei). […] Este locul și cazul să ne reamintim dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Și acum să ne întrebăm dacă modificările propuse de Ministerul Justiței sunt în litera și spiritul Constituției. S-ar putea spune că dacă se restrânge mai mult, tot mai mult, competența instanței supreme rămânem în litera Constituției, deoarece ea își îndeplinește misiunea constituțională în limitele competenței sale stabilite prin lege. Dar acesta să fie spiritul Constituției? Asta s-a urmărit de către Adunarea Constituantă prin instituirea unei curți unice și supreme deasupra tuturor celorlalte instanțe judecătorești?[…] Va declanșa cineva un control de constituționalitate? Guvernul nu va ataca un proiect care provine, chiar indirect, de la Ministerul Justiției și la dezbaterea căruia au participat la Comisia Juridică a Camerei Deputaților reprezentanți ai Ministerului Justiției, ai Consiliului Superior al Magistraturii și ai instanței supreme. Deputații, cu puține și timide rezerve, au acceptat senin propunerile! Înalta Curte de Casație și Justiție nu are interes. Deci, nu cred că este posibil. Rămân însă cu mulțumirea că problema a fost pusă. Și, poate, în viitor, unii vor înțelege importanța problemei.”[52]


[1] Dec. nr. 369/2017, publicată în M. Of., partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.
[2] Tr. C. Briciu, Prefața la Noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2016.
[3] A se vedea Tr. C. Briciu, Aspecte ale revizuirii în procesul civil, determinate de noul Cod de procedură civilă, ȋn RRDP nr. 1/2013, p. 69, nota 36, Încă de atunci arătam ȋn mod argumentat că soluția de a limita motivul de revizuire ȋntemeiat de declararea ca neconstituțional a unui text legal sau dintr-o ordonanță nu este o soluție inspirată.
[4] V. M. Ciobanu, G. Boroi, Fl. A. Baias, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Gh. L. Zidaru, Consideraţii privind constituţionalitatea dispoziţiilor din noul Cod de procedură civilă care stabilesc asistenţa avocaţială obligatorie în recurs, ȋn RRDP nr. 3/2014, p. 134-147, disponibil aici (la data de 27 iunie 2014); I. Leș, ,,Revolta Curții Constituționale ȋmpotriva Codului de procedură civilă, ȋn Studii de drept judiciar privat, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 111-128. C. Bȋrsan, M. Livescu, Efectivitatea dreptului de acces la Justiție ȋn materie civilă, ȋn Avocatura ȋn România, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 73-111.
[5] Pentru evocarea principalelor episoade de concurență ȋn delimitarea competențelor dintre Curtea Constituțională și instanțele judecătorești reprezentând puterea judecătorească, a se vedea E. S. Tănăsescu, Excepția de neconstituționalitate ȋn România – între trimitere prejudicială și excepție procedurală, în Excepția de neconstituționalitate în România și în Franța, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 23-75.
[6] Legea nr. 134/2010 publicată în M. Of., Partea I nr. 485 din 15 iulie 2010.
[7] Legea nr. 2/2013, publicată în M. Of. , Partea I nr. 89 din 12 februarie 2013.
[8] O.U.G. nr. 62, publicată în M. Of., Partea I nr. 964 din 24 decembrie 2015.
[9] O.U.G. nr. 95/2016, publicată în M. Of., Partea I nr. 1.009 din 15 decembrie 2016.
[10] În realitate, tradiția pragului valoric privește doar apelul, recursul în casație fiind, în Constituțiile interbelice, de ordin constituțional și ca atare nu putea fi suprimat, în vreme ce apelul, da. Constituția din 1991 nu a mai menținut rangul constituțional al recursului, dând libertate legiuitorului care, inițial, a suprimat tot apelul (cf. art. 282 ind. 1 cu modificările succesive și legile speciale care prevedeau, de regulă, doar dreptul la recurs), dar apoi a reconsiderat si a instituit în mod judicios apel în toate materiile, restrângând accesul la recurs. Desigur, raționamentul aplicabil la apel era cu atât mai mult incident la recurs, deci trimiterea la tradiție e întemeiată, cu precizările din text și de aici.
[11] A se vedea aici.
[12] În acest sens, reproducem: se impune continuarea implementării tuturor măsurilor de ordin administrativ de care depinde, în mod necesar, aplicarea în condiţii optime a dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, termenul rămas pentru finalizarea acestor măsuri este foarte scurt, ceea ce face necesară o nouă prorogare a intrării în vigoare a acestor dispoziţii, fapt solicitat şi de reprezentanţii sistemului judiciar, faptul că implementarea măsurilor administrative presupune, între altele, bugetarea corespunzătoare, achiziţia de bunuri şi servicii, precum şi realizarea lucrărilor de infrastructură, pentru acoperirea necesităţilor identificate, cu implicarea directă a instituţiilor sistemului justiţiei civile, sunt necesare organizarea şi monitorizarea fermă şi atentă a măsurilor administrative menţionate, precum şi, dacă este cazul, luarea altor măsuri necesare aplicării în condiţii optime a noii reglementări procesual civile, printr-un demers concertat şi unitar şi în urma unei consultări publice consistente, neadoptarea în regim de urgenţă a măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă poate genera disfuncţionalităţi în activitatea de înfăptuire a justiţiei civile, inclusiv din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă, cu consecinţe grave pe planul respectării exigenţelor dreptului la un proces echitabil, în termen rezonabil, lipsa condiţiilor materiale adecvate va conduce la imposibilitatea obiectivă de desfăşurare a cercetării procesului şi, după caz, a dezbaterii fondului în camera de consiliu, cu afectarea imperativului celerităţii procedurii şi chiar a concepţiei de ansamblu a noului Cod de procedură civilă.
[13] Redăm: noua concepţie arhitecturală modernă promovată de noul Cod de procedură civilă şi destinată realizării unei administrări mai eficiente a justiţiei civile, în condiţii mai puţin formale, cu asigurarea unei mai mari operativităţi a acestei etape a procesului civil, aplicarea în condiţii optime a noii reglementări procesual civile, în integralitatea sa, face necesară asigurarea infrastructurii adecvate, ceea ce presupune, între altele, identificarea modalităţilor concrete de asigurare a acesteia, bugetarea corespunzătoare şi realizarea lucrărilor necesare, precum şi achiziţia de bunuri şi servicii, pentru acoperirea necesităţilor identificate, cu implicarea directă a instituţiilor sistemului justiţiei civile, termenul rămas pentru finalizarea componentei, privitoare la infrastructura instanţelor judecătoreşti, a planului de măsuri administrative care a însoţit soluţiile legislative prevăzute de Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare, este foarte scurt, ceea ce face necesară o nouă prorogare a intrării în vigoare a acestor dispoziţii, fapt solicitat şi de reprezentanţii sistemului judiciar, intervalul de timp pentru care se propune noua prorogare, sunt necesare, printr-un demers concertat şi unitar, întocmirea, cu sprijinul instanţelor judecătoreşti, şi aprobarea de către Guvern a unui nou plan de acţiune – care să prevadă măsurile concrete la nivelul infrastructurii instanţelor judecătoreşti , precum şi implementarea şi monitorizarea fermă şi atentă a punerii în aplicare a acestui plan, dar şi, dacă este cazul, luarea unor măsuri suplimentare necesare realizării obiectivului propus, neadoptarea, în regim de urgenţă, a măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă poate genera disfuncţionalităţi în activitatea de înfăptuire a justiţiei civile, inclusiv din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă, cu consecinţe grave pe planul respectării exigenţelor dreptului la un proces echitabil, în termen rezonabil, luând în considerare că lipsa condiţiilor materiale adecvate va conduce la imposibilitatea obiectivă de desfăşurare a cercetării procesului şi, după caz, a dezbaterii fondului în camera de consiliu, cu afectarea imperativului celerităţii procedurii şi chiar a concepţiei de ansamblu a noului Cod de procedură civilă.
[14] Art. 126 alin. 3 din Constituţie : ,,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.
[15] Astfel, se citează decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, prin Curtea a statuat că „accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege”. În același sens, prin decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, Curtea a statuat că ”legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic”.
[16] A se vedea bunăoară G. Tocilescu, Explicarea Noului Cod de procedură civilă – Curs, București, 1900 – 1901, p. 42, cu trimitere la art. 55, 58 și 59 din Legea organizării judecătoriilor de pace de la acea dată.
[17] V. G. Cădere, Procedura civilă după legile de unificare și legile provinciale în vigoare, ed. a II-a, Ed. Tipografiile Române Unite S.A., 1935, p. 400.
[18] A se vedea Cas. S.U., dec. nr. 5/1933, apud V. G. Cădere, op.cit., p. 400; de asemenea, Cas. S.U. nr. 195/1939, apud V.M. Ciobanu, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC comentat si adnotat, vol. I, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2016, p. 1290.
[19] A se vedea, spre exemplu, deciziile Curții Constituționale nr. 226. 18.05.2004, publicată în M. Of. nr. 507/7.06.2004 și nr. 522/11.10.2005, publicată în M. Of. nr. 993/9.11.2005. În ambele decizii Curtea a reținut că excluderea unor categorii de pricini de la dreptul de apel pe criteriul valorii acestora este menit să asigure celeritatea soluționării cauzelor și prevenirea tergiversărilor, fiind totodată suficient că părțile au la dispoziție o singură cale de atac împotriva hotărârilor ce le sunt defavorabile.
[20] În doctrina franceză se vorbește despre un filtru direct, exercitat de un complet al camerei Curții de Casație competente să judece cauza, care are ȋn vedere aspectele formale, dar și inadmisibilități ori caracterul vădit nefondat al motivelor. Aproape 50% din cauzele Consiliului de Stat (jurisdicția administrativă) și 1/3 din cele de competența Curții de Casație nu trec de acest filtru. Se vorbește și de un filtru indirect, constituit prin obligativitatatea promovării recursului prin avocat. A se vedea L. Cadie, J. Normand, S. A. Mekki, Théorie générale du procès, ed. 2, PUF, 2013, pp. 949-954.
[21] J. Héron, Droit judiciaire privé, ed. 3, Montchrestien, 2006, p. 550.
[22] A. Geroldinger, Der Zugang zum OGH in Zivilsachen (2012), disponibil aici (pagină vizitată la 21.07.2017).
[23] Pentru ample considerații, a se vedea H. J. Heßler, în R. Zöller (coord.), Zivilprozessordnung, ed. a XIX-a, Ed. Otto Schmidt, Köln, pp. 1434 – 1446.
[24] Sistemul autorizării in concrero a dreptului de a face recurs la instanța supremă fie de către acesata fie chiar de către instanța de fond care a pronunțat hotărârea atacată este propriu și Regatului Unit al Marii Britanii și Canadei – L. Cadiet, J. Normand, S. A. Mekki, op.cit., p. 951.
[25] Despre noțiunea de ,,reviriment jurisprudențial” și exemple concrete din practica instanțelor interne și internaționale, a se vedea, I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudența și revirimentul jurisprudențial, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 147-158.
[26] În același sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. 4, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 719.
[27] A se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016.
[28] A se vedea V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Analiza O.U.G. nr. 1/2016, în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC, disponibil aici și RRES nr. 1/2016, p. 27-41.
[29] Plenul CCR dec. nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; CCR, dec. 169/1999, publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000. În sensul obligativităţii considerentelor deciziei Curţii Constituţionale, a se vedea ICCJ, dec. nr. 3/2011, publicată în M. Of. nr. 350 din 19 mai 2011. în sensul obligativităţii considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, a se vedea M. Safta, K. Benke, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr. 9/2010, p. 28-55.
[30] A se vedea Plenul CCR dec. nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, vol. I, p. 149.
[31] De altfel, aceasta rezultă şi din decizia nr. 1/1995 a Plenului Curţii Constituţionale, anterior citată.
[32] A se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, p. 72-89.
[33] CCR, dec. 223/2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012 și mai recent, dec. nr. 895 din 17 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016.
[34] De altfel, chiar şi în literatura care susţine dreptul Curţii Constituţionale de a determina efectele şi aplicarea acesteia asupra cauzelor în curs, se recunoaşte inexistenţa unei competenţe a Curţii în punerea în aplicare a acestora, argumentele fiind întemeiate în bună parte pe ideea coerenţei aplicării deciziei. A se vedea, S. M. Costinescu, K. Benke, op.cit., p. 127-128.
[35] A se vedea şi CCR dec. nr. 866/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) NCPC, publicată în M. Of. nr. 69 din 1.02.2016.
[36] CCR, dec. nr. 377/2017 referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată ȋn M. Of. , Partea I, nr. 581 din 21 iulie 2017 (par. 82). Curtea reține că în jurisprudența sa, a statuat că “legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină și jurisprudență că ea este supusă condițiilor de fond și de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, față de părțile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunțării ei. Așa fiind, și dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunțării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii și în aceste condiții nicio cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nicio cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desființată fără retroactivitate de către o lege posterioară” [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în M. Of., Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994].
[37] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practice de procedură civilă, Ed. Național, vol. I București, 1996, p. 181.
[38] A se vedea, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. 4, p. 719-720.
[39] În ceea ce privește M. Stancu, vezi ibidem.
[40] V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Analiza O.U.G. nr. 1/2016, în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC.
[41] A se vedea, B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 221-225.
[42]Une disposition déclarée inconstitutionnelle sur le fondement de l’article 61-1 est abrogée à compter de la publication de la décision du Conseil constitutionnel ou d’une date ultérieure fixée par cette décision. Le Conseil constitutionnel détermine les conditions et limites dans lesquelles les effets que la disposition a produits sont susceptibles d’être remis en cause” (art. 62).
[43] T. Drăganu, Fluctuaţii în practica şi în legislaţia privitoare la efectele juridice ale deciziile pronunţate de Curtea Constituţionale asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, în Revista Română de Drept Comercial nr. 7-8/2002, p. 136-139; M. Constantinescu, R. Mareş, Principiul neretroactivităţii legii în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr. 11/1999, p. 94; D. Cimpoeru, Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 171; S. M. Costinescu, K. Benke, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale [pronunţate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României] în dinamica aplicării lor, în Dreptul nr. 10/2012, pp. 107-114.
[44] ÎCCJ, sec. I civ., dec. nr. 477/2012 (disponibilă aici).
[45] ÎCCJ, Secţiile Unite, dec. nr. 12/2011, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Instanţa supremă a decis că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi­-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitive la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”. Pentru comentariul acestei decizii, a se vedea I. Rîciu, Efectele controlului constituţional asupra contenciosului administrative. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale în contenciosul administrativ, în Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în Franţa (coord. E. S. Tănăsescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 104-110.
[46] În doctrină se explică că argumentele ce fundamentează neretroactivitatea legii sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte efectele neretroactive ale deciziilor Curţii Constituţionale. Curtea, îndeplinind funcţia de judecător negativ, nu se justifică ca decizia de neconstituţionalitate să producă alte efecte decât cele acceptate potrivit principiului retroactivităţii şi în planul unei eventuale legi de abrogare a normei. A se vedea, I. Muraru, M. N. Vlădoiu, A. Muraru, S. G. Barbu, Contencios constituţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 260.
[47] A se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Ed. Solomon, București, 2017, p. 413.
[48] A se veadea M. Nicolae, ȋn Noul Cod de procedură civilă (coord.V. M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. 2, Ed.Universul Juridic, vol. I, București, 2016, pp. 99-135 și pp. 140-143.
[49] A se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, pp. 419-422.
[50] Proceduri de filtrare, cu scopul direct de reglare a fluxului recursurilor cu care sunt sesizate instanţele de control judiciar, în regulă generală, instanţele din vârful ierarhiei sistemului judiciar, sunt instituite în sis­te­m­ele de drept englez, german, austriac, belgian, bulgar, danez, estonian, finlandez, francez, grec, italian, irlandez, leton, lituanian, sloven şi suedez. La nivelul anului 2013, singurele state membre ale Uniunii Euro­pene ale căror sisteme de drept nu reglementau asemenea mecanisme de filtrare a recursurilor erau: Ungaria, Cipru, Malta, Portugalia, Slovacia, Cehia şi Olanda.
[51] A se vedea și opinia exprimată de G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. 4, p. 719.
[52] V. M. Ciobanu, Rolul recursului civil și modificările propuse de Ministerul Justitiei în vederea pregătirii intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Sunt ele în litera și spiritul Constitutiei?, disponibil aici la data de 1 noiembrie 2012.


Prof. univ. dr. Traian Cornel Briciu (coord.)
Conf. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu
Lector univ. dr. Mirela Stancu
Lector univ. dr. Gheorghe-Liviu Zidaru
Centrul de procedură civilă
Facultatea de Drept, Universitatea din București