Câteva reflecții asupra unor evenimente politico-juridice petrecute la început de an

Data publicării: 03.04.2015
Print Friendly, PDF & Email
11,739 citiri

ESSENTIALS-Viorel-Mihai-CiobanuDe fapt, este vorba de două evenimente majore care au stârnit mari zbateri în clasa politică, în rândul autorităților și în media: apariția/publicarea Raportului MCV pentru anul 2014, în luna ianuarie 2015, și votul negativ în Senatul României de ridicare a imunității unui senator, în luna martie 2015. Ambele chestiuni, vorba unui avocat cunoscut și recunoscut[1], constituie ”un fluierat în biserică”, dar, după momente de ezitare, am socotit că este de datoria noastră să semnalăm aspecte ce urmăresc manipularea tuturor, inclusiv a juriștilor, mai ales a celor care se apleacă mai mult asupra dosarelor pe care le au de rezolvat și mai puțin asupra unor probleme care, în general, sunt considerate mai puțin importante, dar care lăsate fără reacții pot deturna România de la drumul său spre dreptate și democrație, pe care l-a ales în urmă cu 25 de ani. O să încep cu analiza celui de-al doilea eveniment, care, să zicem așa, se află încă ”pe rol”.

1. Soluția Senatului României de a respinge o cerere de ridicare a imunității unui senator și de aprobare a reținerii și arestării sale a trezit reacții nefirești, disproporționate față de dispozițiile constituționale, legale și regulamentare pe care o să le analizăm îndată. Media scrisă și televiziunile de știri, în primul rând, au luat foc, reporteri care se documentează pe stradă, în fața sediilor autorităților sau pe holurile Parlamentului au tras concluzia că România nu mai este stat de drept, în emisiuni se anunța cu litere mari că ”Uite de ce nu intrăm în spațiul Schengen”, ”Constituția, un fleac. Au ciuruit-o” etc. Președintele țării invoca ”că nimeni nu este mai presus de lege” și, ulterior, a sesizat Curtea Constituțională pentru rezolvarea unui conflict juridic de constituționalitate. Președintele unui partid din opoziție, foarte indignat, a solicitat dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate. Ambasada olandeză declară că este îngrijorată și surprinsă, cea a Marii Britanii că va monitoriza Parlamentul, cea a Germaniei că soluția va avea efecte directe asupra evaluării în cadrul Raportului MCV și, în sfârșit, ca să opresc seria exemplelor, cea a Statelor Unite, care, mai aproape de adevăr, recomanda să nu fie folosită abuziv imunitatea. Desigur s-a pronunțat cu reproșuri și reprezentantul Comisiei Europene.

O să încercăm să răspundem pe rând la toate aceste acuze. Să precizăm, însă, de la început, că specialitatea noastră o reprezintă, de peste 40 de ani, Procedura civilă și, deci, nu pretind, peste noapte, că am devenit specialist în Penal și Procedură penală și nici măcar în Drept constituțional, deși am fost judecător al primei Curți Constituționale și am scris, cât de cât, în domeniu. Pe de altă parte, este de reținut că nu doresc să intru în politică. În sfârșit, doresc să precizez că nu pun în discuție pe fond cererile DNA de reținere și arestare a unor politicieni, parlamentari și/sau miniștri, dacă au stabilit că există indicii puternice de săvârșire a unor infracțiuni. Dimpotrivă, alături de majoritatea cetățenilor, respect acest efort extraordinar de a scoate la lumină astfel de fapte. În acest context, subliniez totuși că opinia publică este preocupată de întârzierea cu care au apărut unele dosare și o transparență a DNA, cu explicații pe înțelesul cetățenilor care nu au studii juridice, în această problemă, ar avea ecou pozitiv. Poate și înlocuirea siglei DNA – zeița Themis, simbolul justiției, adică a puterii judecătorești exercitată de instanțele judecătorești -, aleasă nu cu mult timp în urmă, ar duce la atenuarea sentimentului de aroganță, care este perceput de unii juriști. În același sens, al atenuării aparenței de aroganță, am recomanda să se evite ca DNA să critice în rapoartele oficiale soluții definitive ale instanțelor judecătorești, susținând că sunt greșite. Este de principiu că greşelile nu se pot îndrepta decât prin caile de atac, or dacă nu mai există niciun mijloc procesual în legislația națională, neregularitatea se acoperă. Și Curtea Constituțională, prin Decizia 234/1999, preciza că ”într-un stat de drept, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispozițiilor constituționale…”. Desigur, însă, că un procuror poate comenta în monografii, teze de doctorat, studii, note de practică judiciară soluții definitive ale instanțelor judecătorești, care – în calitate de specialist în drept – i se par nelegale. În sfârșit, referindu-ne la activitatea formală a DNA, ni se pare pertinentă opinia domnului Emil Hurezeanu exprimată în emisiunea sa din 24 martie 2015[2], în sensul că trebuie redusă partea spectaculară și că în acțiunile întreprinse trebuie urmărit nu numai scopul principal, ci și efectele secundare, care uneori sunt paralizante pentru autorități și instituții, pentru birocrații acestora, pentru investitorii străini. Asupra unor efecte secundare este foarte important de urmărit documentarul difuzat în emisiunea Digipedia a domnului Emil Hurezeanu, de la același post de televiziune, sâmbătă, 28 martie 2015, care prezintă asemănări nebănuite cu cele de la noi în legătură cu privatizarea din Republica Democrată Germană.

2. Potrivit 1 alin. 3 și 4 din Constituție, România este stat de drept, organizat pe principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale, iar în doctrina și în jurisprudența CCR[3] se arată că statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și tuturor actelor normative cu aceasta, exigența regimului de separație a puterilor publice, care trebuie să acționeze în limitele legii și în numele unei legi ce exprimă voința populară. Pe de altă parte, se subliniază, în acord cu Decizia CCR nr. 637/2006, că separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului, ci dimpotrivă presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibru de forțe între acestea[4].

În acest cadru, trebuie să avem în vedere art. 72 din Constituție care reglementează mult discutata imunitate parlamentară:
”(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”

Doctrina subliniază că imunitatea este o garanție a exercitării mandatului și nu un privilegiu al persoanei, și cu atât mai puțin o cauză de exonerare de răspundere, dar media, în principal, a inoculat opiniei publice ideea că parlamentarii sunt exonerați de răspundere și pentru faptele care nu au legătură cu opiniile și voturile lor politice, fiind criticate pe nedrept textele Constituției. În actuala analiză interesează îndeosebi alin. 2, în redactarea ce i s-a dat în anul 2003, care stabilește regula că deputații și senatorii pot fi cercetați penal (să dea declarații, să fie confruntați cu persoane, să identifice anumite persoane sau obiecte etc.) și trimiși în judecată penală dacă DNA sau o altă structură a PICCJ a întocmit rechizitoriu în cauze ce nu sunt legate de voturile sau opiniile lor politice exercitate în mandatul de parlamentar. Textele prevăd doar obligația încuviințării Camerei din care face parte parlamentarul pentru percheziția (corporală și domiciliară), reținerea și arestarea, iar în legătură cu aceste cereri, cel în cauză trebuie ascultat. În cazul infracțiunilor flagrante, parlamentarii vor fi reținuți și supuși percheziției, președintele Camerei este informat neîntârziat de către ministrul Justiției, iar dacă Camera constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (alin. 3). Această soluție se înscrie în spiritul principiului separației și echilibrului puterilor, atribuind puterii legislative pârghia necesară restabilirii echilibrului în mecanismul statal, dacă parchetele sau instanțele ar deveni abuzive și ar inventa infracțiuni flagrante pentru a fi reținuți parlamentari[5].

Fără să intrăm în amănunte, rezultă că imunitatea sub forma inviolabilității constituie o protecție pentru mandatul parlamentarului și are ca scop să împiedice ca el să nu-și poată exercita funcția pentru care a fost ales, ca urmare a unor urmăriri represive și arbitrare, inspirate din motive politic. Inviolabilitatea nu împiedică însă ca parlamentarul să nu răspundă penal, dacă Camera apreciază că ridicarea imunității este serioasă, are motive determinate, și loială, să nu fie inspirată din motive politice. Dacă, însă, Comisia respinge cererea de ridicare a imunității, va interveni totuși răspunderea penală a parlamentarului, după expirarea mandatului[6].

Susținerile din rândurile politicienilor și ale unei părți din media că nu există imunitate nu sunt întemeiate. Mai mult, din moment ce este reglementată clar și exact în Constituție, nu se poate invoca faptul că cererea nu poate fi admisă sau respinsă, ci trebuie în mod obligatoriu să fie admisă. Nu poate fi contrapusă prevederii art. 72 nicio altă prevedere constituțională, mereu invocată, art. 16 alin. 2, potrivit căreia ”Nimeni nu este mai presus de lege”, aflată în Titlul II – Drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale, în timp ce art. 72 este reglementat, după aceea, în Titlul III – Autorități publice, în secțiunea privind statutul deputaților și senatorilor, care sunt aleși direct de popor, iar pe durata mandatului au nevoie de garanții speciale, care să nu afecteze acest mandat.

În aceste condiții este greu de explicat furia dezlănțuită de respingerea unei cereri de imunitate, mai ales că, nu cu puțin în urmă, același Senat a respins alte două cereri și nici Președintele țării, nici președinții partidelor din opoziție și nici chiar media nu au produs o ”zarvă” asemănătoare. Nu am constatat preocupări deosebite (cu excepția DNA) pentru faptul că un deputat în legătură cu care s-a ridicat de două ori imunitatea s-a refugiat într-o țară vecină și prietenă, unde solicită să i se trimită documente[7]. Se justifică oare aceste reacții disproporționate? În drept, în niciun caz. Să nu ajungem, astfel cum spunea un scriitor ardelean[8], la care ne-am mai referit și în alt context[9], la dictonul dictatorului spaniol Franco, care atenţiona: “Pentru prieteni – totul; pentru duşmani – legea”.

Acestea sunt motivele pentru care nu putem fi de acord nici cu concluzia implicită că imunitatea ar conduce la imposibilitatea desfășurării procedurilor și socotim neavenite și declarațiile unor ambasade. Într-un stat de drept, asemenea practici, de amestec fățiș în activitatea unor autorități publice, sunt de netolerat. Îmi îngădui să reamintesc domnului ambasador al Marii Britanii că șeful său, ministrul de externe, Chris Grayling, declara recent în cotidianul Daily Mail, în legătură cu deciziile CEDO, că ”… suntem o națiune suverană care apără cel mai bine drepturile omului, iar deciziile care privesc națiunea noastră trebuie luate de Parlamentul și instanțele noastre, nu în altă parte”[10]. Să aparțină oare acest drept numai anumitor țări? La noi, ambasadorii vizitează în mod curent CSM, ÎCCJ, PÎCCJ etc. fără să se facă referiri la problematica tratată, dar oare aceste întâlniri nu ar trebui organizate prin Ministerul Afacerilor Externe?. La urma urmei, ambasadorii sunt acreditați pe lângă Președintele României și acesta, prin MAE, ar trebui informat asupra problemelor pe care le ridică. Nu am auzit niciodată să se implice în modernizarea bazei materiale a sistemului judiciar, unde întâmpinăm mari dificultăți.

În acest context, mă simt obligat, dar o fac cu multă plăcere, să revin la fostul nostru student Florentin Țuca, care, într-un alt context, spunea ”Ne referim adesea la democrațiile occidentale, pe bună dreptate, în termeni elogioși. Uneori însă, prea elogioși și chiar idolatri. Când vorbim de America, superlativul preferat este excepționalismul; când facem aluzie la Franța, lăcrimăm, evidement, în termeni de liberté, egalité, fraternité și droits de l’homme; Anglia este exemplul perfect al monarhiei eterne și de succes; când evocăm Italia, ne amintim brusc și patriotic că toate drumurile duc la Roma. Exemplele pot continua… După mine, nu cred că putem vorbi despre democrațiile occidentale mereu în termeni de superlativ absolut, fără nuanțe și fără dubii, fără necesarele distanțări și, da, fără beneficele relativizări. Din această perspectivă, deși suntem cu toții adepții valorilor democratice pe care le promovează, nu cred că este cazul să justificăm cu orice preț sau chiar să aplaudăm derapajele care intervin în funcționarea acestor sisteme pe ideea că tot ce fac ai noștri este minunat și „cine nu e cu noi nu este împotriva noastră”[11].

Încheind analiza acestui aspect, să reținem că numai dacă Parlamentul se constituie în Adunare Constituantă și elaborează o nouă Constituție sau dacă se consideră admisibilă revizuirea actualei Constituții, se poate pune în discuție necesitatea și utilitatea reglementării imunității, modalitatea în care să se facă sau să se elimine expres. Aceasta rămâne însă o problemă de viitor.

3. Aspectul care interesează în prezent nu este dacă Parlamentul poate admite sau respinge ridicarea imunității, deoarece, fără îndoială, ambele soluții sunt constituționale, legale și posibile, ci aceea de a ști care este numărul de voturi necesar.

Cvorumul este stabilit de art. 67 din Constituție, adică cele două Camere adoptă legi, hotărâri și moțiuni în prezența majorității membrilor.  În ce privește adoptarea legilor și hotărârilor, art. 76 face o distincție:
– alin. 1 stabilește că ”Legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.”
– alin. 2 prevede că ”Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.”

În afară de dispoziția constituțională, există dispoziții și în Regulamentele celor două Camere și în doctrină[12] se subliniază că în virtutea independenței Camerelor, fiecare dintre acestea își va adopta propriul său Regulament, fără intervenția celeilalte Camere sau a Guvernului. Același autor precizează că, în mod cert, Regulamentele nu sunt nici legi, dar nici acte normative inferioare legii, între ele existând și asemănări și deosebiri. Asemănarea se referă la faptul că atât legea, cât și Regulamentul parlamentar reglementează, la nivel primar, anumite relații sociale, iar deosebirea vizează spațiul social reglementat, care în cazul legii este exhaustiv, iar Regulamentul este limitat la organizarea și funcționarea fiecărei Camere. În acest sens este și jurisprudența CCR (Decizia nr. 45/1994, Decizia 601/2005)[13].

Astfel, Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea nr. 8/1994, modificat de foarte multe ori, prevedea inițial că ridicarea imunității se face cu votul a 2/3 din numărul membrilor săi (art. 170 alin. 3), apoi, cu votul majorității membrilor săi (art. 76 alin. 9), pentru ca, în sfârșit, din anul 2003, să se prevadă că este necesar votul majorității deputaților prezenți (art. 182 alin. 8, iar apoi art. 115 alin. 8, art. 193 alin. 8 și art. 115 alin. 8). Dimpotrivă, Regulamentul Senatului adoptat prin Hotărârea nr. 16/1993, modificată, apoi abrogată prin Hotărârea nr. 24/2005 dispune de la adoptare (art. 169^2, alin. 6) și până la ultima formă, în vigoare în prezent (art. 173) că ridicarea imunității se face cu votul secret al majorității membrilor săi.

În sfârșit, trebuie observate și dispozițiile Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor. Potrivit art. 24 alin. 4, teza I, ultima formă a Legii, asupra cererii de reținere, arestare sau percheziție, deci practic asupra cererii de imunitate, astfel cum am definit-o, Camera hotărăște cu votul secret al majorității membrilor săi. Deși această lege este comună, practica fiecărei Camere este în sensul Regulamentului fiecăreia. De observat că la Senat soluțiile din Regulament și lege concordă, în timp ce la Camera Deputaților există soluții diferite în Regulament (majoritatea membrilor prezenți), față de lege (majoritatea membrilor Camerei). În legătură cu această lege, este de menţionat că s-a adoptat un proiect de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 care prin art. I pct. 18 modifica  art. 24, cu precizarea în alin. 4 că cererea de ridicare a imunității se adoptă cu votul secret al majorității membrilor prezenți, soluție valabilă pentru ambele camere. Prin art. I, pct. 19 se introducea în lege art. 24^1 și art. 24^2, acesta din urmă reglementând începerea urmăririi penale pentru săvârșirea unei fapte penale care are legătură cu exercitarea mandatului unui membru/fost membru al Guvernului care are și calitatea de deputat sau senator, care se adopta, potrivit alin. 5, cu respectarea art. 67 și art. 76 alin. 2 din Constituție, deci cu cvorum legal respectat și cu vot al majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră. Deci, a existat voința politică a majorităţii parlamentare de a se pune în acord legea cu Constituția (art. 76 alin. 2).

Fostul Președinte al României, prin adresa nr. 936/26.04.2013, a sesizat Curtea Constituțională cu privire la obiecția de neconstituționalitate a legii, înainte de promulgare, dar care se referea numai la neconstituționalitatea sintagmei din art. 24 alin. 1 teza finală, respectiv ”Cererea trebuie să conțină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală și motivele concrete și temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziției”, respectiv neconstituționalitatea art. 24^2 alin. 1, teza a II-a, potrivit cu care ”Sesizarea trebuie să conțină motivele concrete, legale și temeinice care justifică începerea urmăririi penale”.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 319/19.06.2013, la punctul VII, arată că, față de motivarea obiecției, obiectul sesizării îl constituie dispozițiile art. I, pct. 18 (referitoare la modificare art. 24) și cele ale art. I, pct. 19 (referitoare la introducerea art. 24^2) și, după o analiză amplă, a admis obiecția de neconstituționalitate și a constat că dispozițiile celor două texte sunt neconstituționale[14]. Nefăcând nicio distincție, au fost declarate neconstituționale și prevederile care stipulau că la ridicarea imunității este necesar votul membrilor prezenți şi se revenea astfel la soluțiile diferite existente înainte de acest moment. Potrivit art. 147 alin. 2 din Constituție, în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, ”Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”. Numai că, spre deosebire de art. 147 alin. 1, care are în vedere legile și ordonanțele în vigoare, precum și regulamentele, alin. 2, care se referă la controlul a priori asupra legilor, nu prevede un termen în care legea nepromulgată să fie modificată în raport cu decizia Curții. M-a surprins foarte neplăcut faptul că senatori și deputați, chiar juriști, ca să nu vorbim de media, nu cunoșteau această evoluție.

S-a vehiculat în media, mai ales, direct sau subtil, că șefii partidelor din cercul guvernamental ar fi trebuit să ceară senatorilor (și, când este cazul, deputaților) să voteze într-un anumit sens. Recomand celor care susțin această idee să recitească art. 69 din Constituție. Mai ales, alin. 2 care dispune că: ”Orice mandat imperativ este nul”. În doctrină[15] se subliniază că termenul ”mandat” este folosit atât în legătură cu parlamentarul, cât și în legătură cu Parlamentul, în ansamblul său, ori în legătură cu fiecare Cameră. Mandatul reprezentativ, reglementat de Constituția noastră, nu dă efect, din punct de vedere juridic, legăturii cu partidul care l-a propulsat în alegeri, cu pretențiile legate de promovarea programului său politic, de presiunile exercitate de șefii grupurilor parlamentare, de Guvern sau de orice altă persoană. Sigur că există o răspundere politică a parlamentarului față de partid, care îl poate exclude sau îi poate retrage sprijinul politic acordat, precum și față de electorat, care, în viitor, poate să nu îl mai voteze. De altfel, chiar dacă s-ar da indicații de vot pe linie de partid, astfel cum se susține și în speţa ce analizăm, în cazul votului secret este greu de stabilit dacă parlamentarul a respectat indicația. Cel puțin, așa ar trebui să se întâmple.

În media și în rândul unor politicieni se reproșează Senatului, în general și Președintelui său, în special, că nu s-a pronunțat în condițiile art. 76 alin. 2 din Constituție, aplicând direct acest text și nu a neglijat prevederile din Regulament și din Legea nr. 96/2006, care erau concordante. S-a mers cu absurdul până acolo încât președintele unui partid mai nou, aflat în opoziție, istoric de profesie, a declarat că va depune o plângere penală, iar președintele altui partid din opoziție, jurist de această dată – avocat, mediator, practician în insolvență, arbitru etc. -, a solicitat cu vehemență, demnă de o cauză mai bună, în niciun caz corectă, dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate. Ne-am fi așteptat de la un jurist să facă o analiză pe fond, nepărtinitoare, la fel ca în cazul altor doi colegi senatori în legătură cu care s-au aplicat aceleași reguli și s-a dat aceeași soluție, și să nu vină cu declarații politicianiste, care nu fac cinste unui profesionist al Dreptului, care este și doctor în drept, adevărat în materie penală. Cum să susții așa ceva, când nu se poate să nu cunoști dispoziția constituțională din art. 89, care reglementează atât de strict dizolvarea și, în consecință, alegerile anticipate. În doctrină[16], se precizează că dizolvarea este o situație de excepție și reprezintă fie o sancțiune la adresa legislativului în situații limită de încălcare gravă a prevederilor constituționale și de blocaj al instituțiilor statului, fie, de cele mai multe ori, o manevră prin care puterea parlamentară dorește o recâștigare a încrederii cetățenilor și o prelungire a perioadei de guvernare. Același obiectiv îl au și alegerile anticipate, care nu pot fi organizate decât dacă se dizolvă Parlamentul. În niciun caz nu se poate susține că Senatul, prin hotărârea sa, a blocat instituțiile statului, așa cum greșit a susținut și CSM, din moment ce art. 72 alin. 2 îngăduie urmărirea penală și trimiterea în judecată penală.

Aș fi așteptat, ca în locul acestor discuții fanteziste, adevărații specialiști în drept constituțional (nu cei care fac propagandă la televizor), parlamentarii juriști, alți specialiști în drept să discute mai degrabă ce alineat al art. 76 se aplică în cazul hotărârii de ridicare sau de respingere a cererii privind reținerea, arestarea și percheziția. După cum am arătat, alin. 1 se referă la legi organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor (votul majorității membrilor Camerei), iar alin. 2 are în vedere legile ordinare și hotărârile (majoritatea membrilor prezenți din Cameră). Există, după cum am observat, tendința de a se considera că la discutarea imunității se aplică alin. 2 și deci ar trebui să se adopte hotărârea cu votul majorității membrilor prezenți. Dar, unii pot susține că interpretarea este discutabilă. Ce trebuie să înțelegem prin ”hotărâri privind regulamentele Camerelor”? Numai hotărârile prin care se adoptă formal regulamentele Camerelor sau și orice hotărâri care privesc aplicarea Regulamentului. După cum am arătat, regulamentele ocupă un loc special în categoria actelor normative, sunt singurele care se adoptă de câte o singură Cameră, deși Parlamentul nostru este bicameral. Și atunci s-ar putea pune întrebarea dacă nu trebuie să se păstreze același număr de voturi în legătură și cu hotărârile care se dau potrivit Regulamentului?

Se pare însă că acest punct de vedere nu este împărtășit de CCR, care, prin Decizia nr. 990/2008[17], a stabilit că hotărârile Senatului privind cererile de urmărire penală în cazul senatorilor care sunt sau au fost membri ai Guvernului se iau cu majoritatea membrilor prezenți și a constatat neconstituționalitatea art. 150 alin. 3 din Regulamentul Senatului. În același sens par a fi și opiniile unor specialiști.

Este de adâncit o astfel de discuție și în orice caz dacă se elaborează o nouă Constituție sau se revizuiește cea existentă, trebuie tranşată problema mult mai clar și categoric, pentru a se evita orice discuție. În orice caz, până atunci Preşedintele României a sesizat CCR cu un conflict juridic de neconstituționalitate între Ministerul Public – PICCJ și CSM, pe de o parte, și Parlamentul României, respectiv Camera Deputaților și Senatul, pe de altă parte, generat de omisiunea celor două Camere de a pune de acord dispozițiile art. 24 alin. 4 din Legea nr. 96/2006 și ale art. 173 din Regulamentul Senatului cu prevederile art. 76 alin. 2 din Constituție[18]. Nu știm ce soluție va adopta CCR, dar față de experiența și valoarea de netăgăduit a unui consilier prezidențial pe probleme de constituționalitate, distins profesor de Drept constituțional, dacă a fost consultat, ne așteptam la o cerere mai riguroasă și cu analize mai nuanțate.

După cum se observă, Președintele nu este implicat în acest conflict și atunci, ca în cazul tuturor cererilor, se pune problema interesului. Avea interes Președintele să introducă această cerere? Răspunsul este desigur afirmativ, din moment ce art. 80 alin. 2 teza I dispune că ” Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”.

Cât privește autoritățile între care se invocă conflictul, se impun câteva observații:

  • la știința noastră, Ministerul Public, prin PICCJ, nu și-a exprimat poziția, ci doar DNA a solicita CSM să sesizeze CCR pentru a se pronunța asupra conflictului. Era mai bine ca Președenția să se consulte cu CSM, fiindcă DNA a procedat corect solicitând CSM, care are drept de sesizare, să facă cerere la CCR. În cele din urmă CCR a fost sesizat și de CSM, care a invocat aceleași motive ca și Președintele. Dar, CSM a invocat și un alt aspect important care trebuie lămurit de către CCR, și anume dacă Camera, în caz de respingere a cererii de ridicare a imunității, trebuie să constate soluția printr-o hotărâre care să fie publicată în Monitorul Oficial. Socotim că soluția, indiferent dacă este de admitere sau de respingere, trebuie să îmbrace forma unei hotărâri care să fie publicată în Monitorul Oficial, Partea I. Problema care se pune este aceea a intrării în vigoare a hotărârii prin care se admite cererea de ridicare a imunității. În Constituție nu se reglementează decât intrarea în vigoare a legii ( 78), a ordonanțelor de urgență (art. 115 alin. 5), a Deciziilor CCR (art. 147 alin. 4) și chiar a Constituției (art. 153), dar în doctrină[19] s-a subliniat că ”pentru identitate de rațiune (eadem est ratio) și similitudine (a simili est simile), deși textul constituțional se referă doar la lege urmează să înțelegem toate actele normative”. Pe de altă parte, s-a arătat că au forță egală cu a legii (organice sau ordinare), ordonanțele (simple sau de urgență) și Regulamentele Parlamentului, astfel încât, cu excepția ordonanțelor de urgență, intră toate în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la data ulterioară expres prevăzută în cuprinsul lor[20]. Aceeași credem că trebuie să fie soluția și în cazul hotărârilor Parlamentului. Rămâne să vedem ce soluție va da CCR și cum o va motiva. Ar fi potrivit să se prevadă expres publicarea în M . Of. A tuturor actelor normative care emană de la Parlament, Preşedinte şi Guvern, alte organe centrale, iar sancţiunea nepublicării să fie inexistenţa actului, astfel cum prevede în prezent art. 100 alin. 1 teza I, dar numai în legătura cu Decretele Preşedintelui României. În orice caz, în aceste condiții de reglementare lacunară, susținerea din 31 martie 2015 a unei europarlamentare, fost ministru al Justiției, că Președintele Senatului trebuie să răspundă penal pentru că nu a fost emisă o hotărâre de respingere este exagerată și neîntemeiată, cum sunt și alte declarații din aceeași sursă. Pe cine a vătămat în speță lipsa emiterii hotărârii, când soluția nu a fost ocultă, ci a fost anunțată public și verbal în ședință?
  • pe de altă parte, Parlamentul a adoptat o lege prin care a modificat și completat Legea nr. 92/2006, în sensul în care se prevedea pentru ridicarea imunității soluția majorității membrilor prezenți, deci ceea ce pretinde prin cerere Președintele României, dar legea a fost atacată la CCR înainte de promulgarea de către fostul Președinte al României pentru un alt motiv, arătat mai devreme, iar Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și dispozițiile neatacate, ajungându-se din nou la soluții neconcordante. Se poate susține că Parlamentul este în conflict din moment ce a adoptat o soluție care corela prevederi diferite și nu a refuzat să pună din nou în acord legislativ cu decizia Curții Constituționale, din moment ce este în termen pentru efectuarea acestei operații, deoarece 147 alin. 2 nu pretinde un anumit termen?
  • cererea menționează că în conflict s-ar afla și Camera Deputaților, deși, așa cum am arătat, Regulamentul său prevede soluția preconizată, practic ea a fost în același sens și chiar sesizarea precizează acest lucru, dar este avută în vedere, probabil, inactivitatea ei în punerea de acord a legii cu Constituţia și Regulamentul său.

În doctrină și în jurisprudența CCR (Decizia nr. 435/2006), se constată că un asemenea conflict presupune acte sau acțiuni prin care o autoritate sau mai multe își adaugă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor astfel de entități, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor. Dimpotrivă, nu ar intra în categoria unor asemenea conflicte: cele dintre un partid politic/grup parlamentar și o autoritate publică; opiniile, judecățile de valoare, afirmațiile, părerile sau propunerile, chiar critice, privind exercitarea competențelor nu constituie blocaje instituționale, dacă nu sunt urmate de acțiuni sau inacțiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuțiilor constituționale, ele rămânând în limitele libertății de exprimare[21].

Este evident că hotărârea Senatului nu a putut bloca activitatea DNA, din moment ce, astfel cum am mai arătat, art. 72 alin. 2 îngăduie urmărirea penală și trimiterea în judecată. Potrivit ar fi să nu se reacționeze atât de emoțional, ci să existe, așa cum spunea domnul Emil Hurezeanu în emisiunea sa din 24 martie 2015, ”o reflecție calmă asupra lucrurilor” pentru a găsi cele mai bune soluții prin respectarea Constituției și a legilor, chiar dacă nu în toate cazurile există ”coruri unanimiste”. Altfel, riscăm ca România să se ”transforme într-o verigă slabă a organismului european”, ceea ce nu poate aduce decât deservicii statului de drept și democrației constituționale. În ultimul moment, aflu că se propune reluarea votului în cazul concret ce a prilejuit această analiză, adică o soluție pur românească, care lasă să se subînțeleagă că de data aceasta disciplina de partid ar funcționa și am asista, încă o dată, la exercitarea unui mandat imperativ. Din fericire, Președintele Senatului a dezmințit această știre, confirmând că este rolul Curții Constituționale de a se pronunța, urmând ca Parlamentul să procedeze în consecință. Aceasta este soluția constituțională, legală și firească.

4. A doua problemă care socotim că trebuie supusă atenției este Mecanismul de Verificare și Cooperare (MCV), în special Raportul pe anul 2014 și Raportul tehnic pe care s-a bazat. Ca și în alți ani, Raportul a trezit în rândul unor autorități și a unor politicieni un entuziasm greu de întâlnit în țărișoara noastră, entuziasm demn de o cauză mai bună pentru România, autoritățile și instituțiile sale, societatea civilă, cetățeni.

Prima problemă ce se ridică este durata acestui mecanism, început încă din 2007, fiind deci chiar de la intrarea în Uniunea Europeană într-o stare de inferioritate față de celelalte state membre, situație acceptată chiar cu entuziasm de către un fost Președinte al țării, care și-a încetat recent mandatul, de către un europarlamentar, fost ministru al Justiției, de un alt ministru care a ocupat acest portofoliu și speră să fie prim-ministru și de către autorități cunoscute. Unii au cerut chiar ca această umilință să continue cât mai mult. În sfârșit, actualul Președinte, la o ședință a CSM din 8 ianuarie 2015, declara că vede Justiția fără pălăria MCV, dar, din motive necunoscute nouă, ulterior și-a mai nuanțat poziția. Cât va dura mecanismul ne spune însă chiar Raportul 2014, adică până în momentul în care România va ajunge la un nivel comparabil cu cel din alte state membre. Nu se spune care ţară este și la ce se referă nivelul?!. La participarea la acțiuni de menținere a păcii depășim alte state, la prețuri de asemenea, la întărirea calității forței de muncă de înaltă calificare, cu siguranță, contribuim masiv în toate țările, pregătirea teoretică și practica excepțională fiind asigurate aici, pe cheltuiala noastră, dar, desigur nu ajungem la același nivel în privința veniturilor. Sau Raportul să se refere numai la statul de drept și la corupție? Aici poate nu suntem la același nivel, dar oare în celelalte țări toate dezideratele statului de drept sunt îndeplinite, fără neajunsuri și nu există corupție? Greu de crezut și, de altfel, viața o demonstrează. Fără să fim adepți deplini ai teoriei conspirației, înclinăm să credem că se dorește/urmărește păstrarea României ca o țară de categoria a II-a, în care să se experimenteze instituții noi, ce nu mai există în alte țări, să se urmărească exagerarea fenomenului de corupție, să se minimalizeze calitățile și realizările țării, ale cetățenilor. În cazul nostru, MCV se folosește și pentru a împiedica intrarea în spațiul Schengen, așa cum a recunoscut chiar Președintele României în conferința sa de presă din 31 martie 2015, la 100 de zile de mandat. Este un fapt fără precedent în cazul altor țări foste comuniste (cu excepția Bulgariei) și mi-aș fi dorit o reacție mai fermă.

În al doilea rând, după cum am arătat și cu alt prilej[22], este deranjantă lipsa de transparență în elaborarea rapoartelor, inclusiv a celor tehnice. Se arată că au fost folosiți experți din autorități și practicieni din alte țări, au recurs la societatea civilă, alte părți interesate(?!), de sondaje de opinie privind reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției. Pentru a evalua valoarea rapoartelor trebuie dezvăluit exact cine a fost consultat, cine a redactat, deoarece în funcție de calitatea, experiența și probitatea lor depinde și valoarea afirmațiilor/concluziilor. Să nu uităm, în raportul tehnic se menționează existența, în România, din partea Comisiei Europene, a unui Comisar rezident în materie MCV. Nu știm însă ce pregătire și experiență are. Nu întâmplător invoc această problemă, deoarece raportul este dezechilibrat, demonstrează că nu se cunosc aprofundat Constituția României, codurile și alte legi importante în materie:

  • se ocupă de justiția penală, dar aproape deloc de cea civilă care, pe rolul instanțelor, este preponderentă. Sau statul de drept presupune numai activitatea parchetelor și instanțelor penale? În schimb, se ocupă de Curtea Constituțională, de Avocatul Poporului și de ANI. Intră aceste instituții în sistemul judiciar, în autoritatea judecătorească? Din Constituție rezultă că nu. Pe de altă parte, se reproșează Avocatului Poporului că nu a fost eficient în ce privește echilibrul puterilor în stat și calitatea procesului legislativ. După cum am mai arătat[23], 58 alin. 1 din Constituție stabilește că acesta are rolul de a apăra drepturile și libertățile persoanelor fizice, deci nu este un fel de moașă comunală la dispoziția Președintelui, Guvernului, partidelor politice, diferitelor ONG-uri sau a mediei pentru a exercita recurs în interesul legii sau să invoce direct excepția de neconstituționalitate în cazuri ce nu se referă la drepturile și libertățile persoanelor fizice. Încurajează Comisia Europeană încălcarea dispozițiilor constituționale? Nu este atribuția Avocatului Poporului să asigure echilibrul dintre puteri și nici calitatea procesului legislativ. Dacă nu sunt suficiente mijloace pentru a se realiza aceste obiective, să se modifice Constituția, nu să se recomande depășirea rolului constituțional a unei instituții, clar și exact determinat de Constituție. De exemplu, se poate consacra într-o nouă Constituţie recursul direct la Curtea Constituțională sau modifica rolul Consiliului Legislativ, care în prezent este mai mult decorativ și aproape ineficient. Cu privire la ANI, din analiza raportului ar rezulta că ar fi mai potrivit să fie organizată ca o direcție distinctă (la fel ca DNA sau DIICOT) în cadrul Parchetului general, situație în care și-ar desfășura activitatea potrivit unei proceduri mai elaborate.
  • remarcă apariția noilor coduri, dar nu evocă cel puțin dispozițiile care nu există în unele state cu democrație consolidată, precum ar fi, și mă refer numai la procedură civilă, rezolvarea procesului în mod echitabil, într-un termen optim și previzibil[24], împărțirea fazei judecății în etapa cercetării și etapa dezbaterilor, administrarea probelor de către avocați/consilieri juridici, reglementarea contestației privind tergiversarea judecății. Aceste soluții nu ar trebui recomandate și altor țări, mai ales că elaborarea unui drept judiciar al Uniunii Europene a rămas la nivelul anului 1993, adică o culegere de texte disparate care nu constituie decât propuneri[25]? Comisia de Cod din România a ținut însă cont și de aceste propuneri.
  • recomandă crearea unor soluții solide și durabile, element important ce trebuie avut în vedere la direcționarea fondurilor europene, iar într-un alt context se afirmă că fondurile UE trebuie să joace un rol major în sprijinirea proiectelor specifice legate de reformă. Dar, raportul, care se referă nu numai la verificare, ci și la cooperare, nu arată nimic precis. Aceste fonduri au fost sau sunt folosite pentru ceva concret, palpabil: sedii de instanțe și parchete, modernizarea închisorilor, extinderea sistemului informatic și perfecționarea acestuia etc? Ar fi interesant de cunoscut obiectivele concrete realizate în sprijinul statului de drept și al combaterii corupției. La fel de lipsit de consistență este și Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar pe anii 2015-2020, în care Raportul MCV își pune mari speranțe. Fraze și lozinci goale, care nu vor avea niciun efect. Să sperăm într-un plan de acțiune mai concret, deși nu știm când se va adopta.
  • dacă cu ceva timp în urmă, testul pentru democrație era numirea procurorului general al ţării, în Raportul 2014 testul este numirea procurorului șef DIICOT. Dar, s-a ocupat vreun raport de modalitatea în care s-a ajuns la politizarea numirii tuturor procurorilor cu funcții de conducere la nivel național? Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004, în formele lor inițiale, prevedeau numirea lor de către Președintele României, la propunerea CSM, soluție sisţinută cu insistență de societatea civilă. În anul 2005, un alt Guvern decât cel care a elaborat legile, a adoptat, nu prin dezbatere publică și apoi parlamentară, ci prin asumarea răspunderii de către Guvern, dispoziții prin care s-au modificat legile și s-a prevăzut că numirea lor se face la propunerea ministrului Justiției. Cine este acesta? Un fost și actual europarlamentar, care a constituit pentru Comisia Europeană un vector important în furnizarea de informații, de cele mai multe ori false și denigratoare, autoproclamându-se singura și veritabila apărătoare a statului de drept și a democrației[26]. Raportul se mulțumește să constate că ar fi de preferat soluția inițială, dar timp de 10 ani a funcționat și funcționează încă un sistem care încurajează imixtiunea puterii executive în numirea procurorilor.
  • este apreciat rolul CSM de a se ocupa, prin Inspecția Judiciară, de apărarea independenței și reputației profesionale a judecătorilor și procurorilor. Este desigur important să constați că media sau un oarecare politician, de rang mai înalt sau mai puțin înalt, critică unele soluții sau poziții, oricum discutabile, dar nu ar fi mai potrivit să se ocupe mai mult de problemele de fond, în Plenul său, în Secții și prin Inspecția Judiciară?. Au verificat experții Comisiei Europene dacă: se respectă principiul stabilirii aleatorii a completului de judecată și principiul continuității?; care este eficiența completelor  de 5 judecători de la ÎCCJ, în condițiile în care s-a ajuns ca pentru soluția definitivă să se pronunțe 3 judecători, în timp ce 5 judecători (trei în fond și doi în recurs cu opinie separată) sunt pentru o soluție contrară?; ce rol are ÎCCJ, care potrivit Constituției ( 126) ar trebui să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, dacă sunt zeci de mii de litigii, ce în mai multe materii nu ajung niciodată prin recurs la ea? Cum să se asigure atunci o practică judiciară unitară?[27] S-au ocupat Ministerul Justiției și CSM pentru asigurarea condițiilor ca la 1 ianuarie 2016 să intre în vigoare dispozițiile din NCPC suspendate prin Legea nr. 2/2013?; au constatat experții că prin trecerea încuviințării executării silite din competența instanțelor judecătorești s-au degrevat unele instanțe, dar acest lucru s-a întâmplat prin nerespectarea unei decizii a CCR (Decizia nr. 458/2009), iar pe de altă parte a sporit competența unor instanțe prin reintroducerea procedurii de învestire?[28]; au verificat experții cine redactează hotărârile și în ce termen se motivează în realitate, în condițiile în care atât NCPC, cât și NCPP prevăd un termen de 30 de zile de la pronunțare?; au observat experții că în practică se invocă ca sursă obligatorie ”minutele” încheiate de CSM, cu sprijinul formatorilor de la INM, în urma unor întâlniri cu judecători?[29]; au constatat experții că prin Decizia CCR nr. 462/2014 au declarat neconstituționale dispozițiile NCPC referitoare la asistența avocaţială obligatorie în recurs, soluție care se regăsește în multe țări din UE?[30].

Acestea sunt câteva din problemele care ar trebui lămurite, și cu implicarea serioasă a autorităților, poate și al Comisiei Europene, s-ar putea rezolva. Raportul MCV se mulțumește să pună probleme care uneori nici nu sunt corecte, cum ar fi de exemplu: dacă standardele europene impuse de Comisia de la Veneția au fost respectate, în condițiile în care art. 1 pct. 1 din Statutul Comisiei stabilește că ea reprezintă un organ consultativ, care cooperează cu statele membre ale Consiliului Europei și deci ea nu poate stabili standarde obligatorii, ci numai recomandări; în legătură cu consecvența jurisprudenței, experții ar fi trebuit să știe că în sistemul continental, și deci și românesc, jurisprudența nu constituie izvor de drept, afară de cazurile în care legea prevede expres că deciziile sunt obligatorii (recurs în interesul legii, dezlegarea unor chestiuni de drept) sau cel mult poate constitui o sursă secundară; Raportul critică Parlamentul, pentru că în unele cazuri a respins cererile de ridicare a imunității, critică cu totul neavenită din moment ce Constituția reglementează această instituție și există două soluții posibile, admiterea sau respingerea. După cum am arătat la pct. 1, imunitatea nu împiedică urmărirea penală și trimiterea în judecată și deci problema nu este aceasta, ci aceea dacă hotărârea s-a adoptat cu respectarea Constituției, a legii și a Regulamentului. Deci dacă experții ar fi analizat atent, nu ar fi pus problema ridicării imunității, ci a numărului de voturi necesar pentru ridicarea imunității; la fel de nelegitimă este și referirea la respingerea legii amnistiei și grațierii. Aceste două instituții sunt prevăzute în Constituție, care stabilește că se adoptă prin legi organice (art. 73 alin. 3 lit. i). Problema este și aici de obiectivul legii, care dacă ar fi salvarea numai a unor corupți s-ar putea discuta legitimitatea, ar putea fi discutabilă, dar dacă ar urmări îmbunătățirea condițiilor de detenție ar fi perfect posibilă, stabilindu-se riguros cazurile și condițiile. Să refuzi de plano o astfel de lege este inadmisibil. Și grațierea individuală acordată de Președintele României este constituţională și deci legitimă (art. 94 lit. d) și se practică de sute de ani, ambele variante, cu ocazia unor sărbători naționale sau religioase ori a unor evenimente importante.

* * *

Noi, atunci când nu rămânem complet pasivi, luptăm, în principiu, singuri, dar nu luptăm pentru noi singuri. Oricum, trebuie să respectăm niște reguli, uneori cu valoarea de principiu, a căror nerespectare ne afectează cinstea și onoarea, onoare fără de care nu putem spera și nici câștiga în lupta noastră pentru o cauză dreaptă, pentru o societate mai bună în care morala, dreptul și adevărul să aibă prioritate.

În activitatea noastră trebuie să fim și patrioți și europeni în sensul bun al cuvântului, nu patrioți și europeni autodeclarați. Spunea pe bună dreptate autorul ardelean drag mie, la care m-am referit în acest studiu[31], că aceștia din urmă declară că numai ei știu adevărul și numai ei pot fi urmați. Pentru ei nu există îndoială, neliniști, erori și eșecuri, ci numai și numai răspunsuri. Principiile, în esență, sunt exact ceea ce vor ei la un moment dat și numai ei cunosc cu precizie ce dorește țara în orice moment. Acest autodeclarat patriot a fost, după împrejurări, monarhist și republican, idealist sărac și idealist bogat, comunist și anti-comunist, creștin și ateu, răsăritean și apusean. Astăzi, acești patrioți sunt proamericani, iar mâine filochinezi, și în orice caz, în ultimii ani, sunt europeni puri. Lor le miroase urât tot ce-i românesc. Numai alții știu, numai alții pot, numai alții sunt OK. Românul european de acest tip încearcă să ghicească ce vor stăpânii, își consumă viața străduindu-se să descopere ce le-ar produce acestora o bună impresie, ce le-ar aduce o laudă, iar la nevoie și nesiliți de nimeni coboară până unde nici chiar stăpânii nu ar pretinde ori bănui (de exemplu, înlocuirea pedepsei cu suspendare cu pedeapsa cu executare, sporirea artificială uneori a dosarelor de corupție în cazul politicienilor, respingerea de plano a proiectelor de legi privind amnistia/grațierea colectivă, admiterea fără discuții și nicio respingere a cererilor de ridicare a imunității, sprijinul necondiţionat declarat de un judecător pentru activitatea DNA şi ANI etc.).

Din păcate, după cum am putut constata din cele de mai sus, și în viața juridică se pot observa unele dina aceste aspecte, or important este gândul că țara și oamenii ei au nevoie și de juriști adevărați, de profesia noastră, să-i servim cu dreptate și bună credință, cu omenie și răbdare, indiferent de poziția lor. Aceasta nu însemnează că suntem antieuropeni sau antiamericani[32] ori că îndemnăm pe cineva să aibă o astfel de atitudine. Dimpotrivă, suntem pentru colaborare și cooperare, dar trebuie măsură în toate: nu vrem profesori care nu cunosc istoria noastră, legislația noastră, vechimea și bogăția ideilor noastre, nu vrem să ne mustre ”inutil” și să ne pună note, în condițiile în care în multe domenii juridice suntem mai avansați. Nu dorim decât să fim parteneri. După cum spunea foarte plastic și pentru situațiile ce am discutat doamna Ana Blandiana ”înspăimântătoare cu adevărat este certitudinea că totul a fost organizat pentru a-i împiedica și pe cei ce sunt loviți, și pe cei ce sunt spectatorii lor pătimași, și chiar pe cei dresați să lovească, să descopere și să se ocupe de adevăratele lor probleme; că toate presiunile, argumentele, ciocnirile, frustrările, invidiile au fost programate sau, cel puțin, prevăzute și exploatate”[33].

Într-un stat de drept, cum pretindem că dorim să fim, ordinea constituțională presupune preeminența autorităților publice față de actorii politici care la un moment dat le conduc. Statul rămâne același chiar dacă, din punct de vedere politic, conducătorii sunt alții. Or, stabilitatea pe care o presupune ordinea constituțională nu ar fi posibilă fără independența justiției și a procurorilor, fără activitatea corectă a juriștilor care să apere ordinea de drept și interesele legitime ce ar putea veni în conflict cu interesele și concepțiile conducătorilor de la un moment dat. Actorii politici, indiferent de culoare, proclamă independența justiției (în sens larg, neadecvat, prevăzută de art. 126 alin. 1 din Constituție), deși pe plan practic de multe ori puterea politică, mai ales cea executivă, încearcă să o încalce sau să o limiteze, recunoscând rolul și valoarea justiției cât timp îi convine, adică dacă este obedientă și dă dreptate punctului de vedere oficial. Or, nu se poate accepta să existe paralel cu ordinea juridică și statală, care este cea legală, ”o ordine supraordonată față de lege și autoritățile statale, și anume cea politică, care se dorește preeminentă”[34].

Avem în țară academicieni, profesori, istorici, medici, economiști, juriști etc. de mare ținută, avem soliști, actori și sportivi foarte talentați, avem și politicieni care sunt remarcabili, avem români patrioți apropiați și de Europa și de SUA, avem militari curajoși, avem cel puțin un membru crescut de noi al Trilateralei și care a fost invitat al Clubului Bilderberg, avem și masoni de valoare, avem și compatrioți stabiliți în străinătate, dar care nu au uitat țara de origine, avem o țară care a stat pavăză pentru creștinătate și care este încă suficient de bogată și nespus de frumoasă, avem în puține cuvinte cum spune un cântec penibil, dar adevărat: ”di tăti” și totuși nu reușim să ne impunem în Europa, în lume în general ca o țară de același rang, care să fie tratată cu respect. De ce se întâmplă oare acest lucru? Și problemele puse în acest studiu se încadrează în această întrebare. Un posibil răspuns îl putem găsi poate într-o idee a domnului Andrei Pleșu, exprimată la o conferință de la Sighetul Marmației ”cred că suntem datori acestui miracol care s-a întâmplat aproape fără meritul nostru – integrarea europeană – și ne punem totuși si problema unui dialog. Trebuie să încercăm să ne punem în situația celor de acolo, pentru că ei au trăit altă experiență de viață, au trăit o altă istorie, după cum și lor le-aș cere să se pună în situația noastră, cu experiența noastră. Dar ideea conflictului ireductibil cred că nu e utilă. Și ei, și noi trebuie să facem o cură de dezintoxicare”[35].

Ni se pare că rămâne totuși o problemă: doresc ei dialog, cooperare sau numai verificare și impunere de soluții, fără să țină seama de experiența noastră, de tradiția noastră?


[1] Fl. Țuca, E chiar musai să fiu american?, în volumul Gâlceava cu juristul din mine, Editura Humanitas, București, 2014, p. 106.
[2]  Emisiunea poate fi revăzută pe postul TV DIGI24.
[3] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008, pp. 7-8. Autorii se referă și la Decizia CCR nr. 70/2000.
[4] Idem, p. 13.
[5] I. Muraru, în Constituţia…, pp. 680-681.
[6] Idem, pp. 683-684.
[7] Fiindcă tot se comemorează în aceste zile 25 de ani de la evenimentele tragice de la Târgu-Mureș din martie 1990, de care se leagă și crimele comise în decembrie 1989 asupra unor funcționari publici de naționalitate română, au reacționat autoritățile române și media în legătură cu aducerea în țară a făptuitorilor, refugiați încă de atunci în aceeaşi țără vecină și prietenă?
[8] A. Buzura, Nici vii, nici morți, Ed. RAO, București, 2012, p. 53.
[9] V. M. Ciobanu, Cu bună credință PREMIERULUI: trei probleme juridice ce trebuie lămurite, 8 aprilie 2013, pe JURIDICE.ro.
[10] Londra ameninţă că va denunţa Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cameron vrea ca Marea Britanie să nu mai fie obligată să respecte deciziile CEDO, Mediafax, 3 octombrie 2014.
[11] Fl. Țuca, op. cit. pp. 137-138.
[12]  I. Vida, în Constituţia…, p. 717.
[13] Idem, pp. 622-623.
[14] M. Of., Partea I, nr. 404 din 4 iulie 2013.
[15] I. Muraru, în Constituţia…, pp. 664-667.
[16] Șt. Deaconu, în Constituţia…, pp. 827-828.
[17] M. Of., Partea I, nr. 716/2008.
[18] Cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre PICCJ, CSM și Parlamentul României, publicată pe JURIDICE.ro, 27 martie 2015.
[19] I. Deleanu, Revizuirea Constituției, Dreptul nr. 12/2003, p. 23.
[20] C. L. Popescu, Data intrării în vigoare a actelor normative, în lumina dispozițiilor constituționale revizuite, Dreptul nr. 4/2004, pp. 35-38.
[21] I. Muraru, în Constituţia…, pp. 1404-1405.
[22] V. M. Ciobanu, Din nou despre obstructionarea justitiei, intrarea in vigoare a noului Cod de procedura civila, atributiile Consiliului Superior al Magistraturii si rolul Curtii Constitutionale, Revista română de drept privat nr. 3/2012, pp. 26-30.
[23] V. M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Ministerul Justiției și noul Cod de procedură civilă, Revista română de drept privat nr. 6/2013, pp. 51-52.
[24] Am constatat foarte recent, cu mâhnire și regret, că un bun prieten, judecător cu mare experiență, nu a înțeles de ce s-a introdus în NCPC termenul ”optim și previzibil” – vezi pentru amănunte M. Voicu, Avataruri procedurale (I). Termen rezonabil vs. termen optim și previzibil, publicat pe JURIDICE.ro.
[25] M. Storme (ed.), Rapprochement du droit judiciaire de l’Union européenne, Ed. Kluwer, Editiones Juridiques Belgique, 1994.
[26] V. M. Ciobanu, Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile în România,  Dreptul nr. 2/2006, p. 26.
[27] V. M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între aniversarea a 150 de ani de la înfiinţare şi lupta sa cu Noul Cod de procedură civilă,  Revista română de drept privat nr. 1/2012, pp. 63-75; Rolul recursului civil și modificările propuse ministerului Justiției în vederea intrării în vigoare a NCPC. Sunt ele în cinstea și spiritul Constituției?, publicat pe JURIDICE.ro.
[28] V. M. Ciobanu, op. cit., în Revista română de drept privat nr. 6/2013, pp. 59-63.
[29] V. M. Ciobanu, T. Briciu, Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC, Revista română de drept privat nr. 4/2014, pp. 89-90.
[30] V. M. Ciobanu și alții, Considerații privind neconstituționalitatea dispozițiilor din NCPC care stabilesc asistența avocațială obligatorie în recurs, Revista română de drept privat nr. 3/2014, pp. 136-147.
[31] A. Buzura, op. cit.și romanul  Recviem pentru nebuni şi bestii, Ed. RAO, București, 2013.
[32] Există totuși niște nelămuriri la nivelul opiniei publice. Declarată țară aflată în parteneriat strategic cu SUA, a creat nedumeriri faptul că românii au nevoie de viză pentru SUA, în vreme ce alte țări foste comuniste, nu, că aproape trei ani nu a existat ambasador american, iar pe de altă parte, exprimarea de către Ambasadă a unor poziții critice față de unele soluții ale Parlamentului sau instanțelor judecătorești, ceea ce nu este uzual într-un stat de drept democratic. Fostul ambasador care avea o atitudine asemănătoare face parte, după încetarea mandatului, din Comitetul Reprezentanților ai Fondului Proprietatea din România.
[33] A. Blandiana, Dezbateri de idei în Fals tratat de manipulare, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 202.
[34] A se vedea pe larg M. Constantinescu, V. M. Ciobanu, Obstrucționarea justiției, Pandectele Române nr. 2/2003, pp 179-190.
[35] A. Pleșu, A treia zi a comunismului!, în volumul O idee care ne sucește mințile (A. Pleșu, G. Liiceanu, H. R. Patapievici), Ed. Humanitas, București, 2014, p. 41.


Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti