„Soluții stranii” în viața judiciară

Data publicării: 16.08.2017
Print Friendly, PDF & Email
1,387 citiri

ESSENTIALS-Marin-VoicuI. „Reaua-credință” și „grava neglijență” profesională – concepte constituționale, tradiționale

1. Deseori, suntem surprinși de unele din soluțiile instanțelor judecătorești și ale parchetelor care, sugerează, fie superficialitatea și dezinteresul profesional, fie o pregătire juridică de specialitate precară, dar, mai grav, chiar „reaua credință” sau „grava neglijență”, prevăzută în art. 52 alin. (3) din Constituția României.

1.1. Întâlnim, din păcate, unii „practicieni în robă”, care clamează arogant sau prostesc: „părerea MEA”, „opinia MEA și a colegilor de birou”, „astfel înțeleg și interpretez EU legea”, s.a., deși există, în acea chestiune de drept, decizii ale CCR sau un RIL/HP ori o jurisprudență constantă (contrară) a ÎCCJ și a Curților de Apel (?!). Judecătorii și procurorii de acest „tip”, afișează o aroganță nelegitimă, inadmisibilă în misiunea încredințată, conform art. 124 și 126 din Constituție, dovedind în mod clar, rea-credință în exercitarea funcției.

„Judecătorul nu trebuie să-și satisfacă, astfel, capriciile în exercițiul misiunii sale, legitimată de inamovibilitatea dobândită subiectiv”[2].

1.2. În cealaltă categorie, „grava neglijență”, se înfățișează acei judecători superficiali sau ignoranți, preocupați de soluționarea și arhivarea unui „dosar”, nu de judecarea unor ființe umane, cu respectarea și garantarea drepturilor fundamentale, ilustrând, evident, lipsa de vocație în îndeplinirea misiunii de judecător sau o vocație limitată/alterată, total inadecvată acestei funcții.

Lectura multor hotărâri judecătorești atrage atenția asupra unor astfel de „podoabe” judiciare și relevă ușurința sau dezinteresul pentru actul de înfăptuire deplină a justiției, ca operă practică de dreptate judiciară, pagini întregi fiind încărcate cu copii din alte hotărâri judecătorești, din unele manuale sau articole/studii, fără nicio propoziție analitică proprie, de creație judiciară, motivate, pentru soluția adoptată.

2. Interesantă și pertinentă este opinia reputatului consilier de casație Eugen Petit în articolul „Soluții stranii-1936” (text atașat): Dacă în ceea ce privește pe un judecător, care dă legii interpretarea curentă, reaua-credință urmează a fi dovedită de către cei care o susțin, când va veni unul, ce dă „soluții personale”, reaua-credință va fi prezumată, urmând ca el să facă dovada contrară [3].

Iată, deci, că „reaua-credință” și “grava neglijență” profesională în înfăptuirea actului de justiție (dreptate), nu este o noutate a democrației noastre originale, postrevoluționară, introdusă în art. 52 alin. (3) din Constituție, ci a existat și în statutul interbelic al judecătorilor, făcând obiect de dezbateri profesionale și doctrinare. Cugetările pertinente (și astăzi de mare actualitate) din articolul „Soluții stranii”, publicat în „Pandectele române – 1936”, cu peste 80 de ani în urmă, pot constitui REPERE MORALE ȘI PROFESIONALE în viața judiciară al cărei actor central este JUDECĂTORUL, în jurul căruia gravitează ceilalți participanți la procesul judiciar.

3. Justiția română interbelică – 1936

„SOLUȚII STRANII”, de Eugen Petit, consilier la Curtea de Casație

Judecătorii interpretează legea. Ei au, chiar, datoria de a o face, sub amenințarea dispozițiilor art. 152 din Codul penal.

Doctrinar vorbind, acestă putere de interpretare a judecătorilor nu are nicio limită, afară doar de cazul când ei ar trece din domeniul propriei lor conștiințe, în acela al relei-credințe.

De fapt, însă, sunt cazuri în care, fără a fi de rea-credință, judecătorul poate păcătui grav din cauza de incapacitate vădită sau extravaganță de interpretare.

Explicație. Când într-o problemă de drept, doctrina și jurisprudența sunt fixate într-un anumit sens, faptul că judecătorul îi dă soluția contrară, nu poate fi apreciat decât în două moduri:

Sau el ignoră cu desăvârșire interpretarea unanimă, și în acest caz este un ignorant, dacă e vorba de o problemă curentă, elementară; sau cunoscând-o înțelege să dea o soluție proprie, care să atragă atențiunea asupra lui. În majoritatea acestor din urmă împrejurări, părerea, astfel exprimată, va fi mai mult decât neobișnuită, extravagantă.

Codul nostru penal nu se ocupă decât de cazurile de rea-credință; dar acestea două din urmă vor fi de competenta instanțelor disciplinare. Pentru împricinați sunt tot atât de periculoși judecătorii ignoranți, ca și acei care țin cu orice preț să dea soluții originale, în sensul peiorativ, al acestui cuvânt.

Astfel, de „fenomene” fac pe justițiabili să-și piardă încrederea în Justiție, căci nu mai știu ce să se aștepte din partea judecătorilor, atunci când fiecare din ei ar avea un mod aparte de a vedea lucrurile și a interpreta legea.

Și apoi dacă, eventual, s-ar putea îngădui unei instanțe de fond să reziste deciziilor Curții de Casație, cu speranța de a-i schimba jurisprudența constantă, această rezistență este la rigoare îngăduită numai atunci când se sprijină pe o doctrină serioasă și ar fi vorba de o chestiune controversată.

Nu oricui îi este permis un asemenea gest de curaj. Judecătorul nu trebuie să uite că el nu are dreptul să-și manifeste astfel capriciile sub pretextul suveranității lui în judecată. Această suveranitate are și ea cântecul ei, din care nu trebuie să lipsească leit-motivul: “Quod licet Jovis…”.

Natural ca astfel de rezistență la deciziile celor mai înalți magistrați e bine să fie lăsată, atunci când este locul, pe seama instanțelor de fond superioare. Și atunci când o va face un modest judecător, el trebuie să aibă motive binecuvântate, putând justifica atitudinea lui în mod cât mai serios. În cel mai bun caz, altminteri, reușește prin a se face ridicol. Răspunsul lui că: „Astfel înțeleg eu legea!” echivalează cu: „Așa vreau, așa fac”, și va fi bun cel mult pentru a-l duce înaintea instanțelor disciplinare.

Acolo, dacă în ceea ce privește pe un judecător care dă legii interpretarea curentă, reaua-credință urmează a fi dovedită de către acei care o susțin, când va veni unul ce dă soluții personale, reaua-credință va fi prezumată, urmând ca el să facă dovada contrară.

Dar, extravaganți nu sunt numai cei ce țin cu orice preț să se deosebească de ceilalți colegi ai lor, ci și acei care în toată buna lor credință și păstrând modestia cuvenită unui bun judecător, printr-o deformație a facultăților lor intelectuale, înțeleg lucrurile într-un mod cu totul aparte. Ei dau soluții, până la un punct acceptabile în drept, dar la care nimeni nu s-a gândit și de aceea surprind pe toată lumea. Știm cu toții ce greutăți se întâmplă în deliberări din partea unor asemenea colegi și cât de rău fac pentru prestigiul justiției, astfel de păreri stranii, când ele triumfă. Aceasta se întâmplă uneori, anume, atunci când cei ce le susțin, fiind înzestrați cu inteligență, deși spiritul lor juridic suferă de o anumită deformație și mai având o deosebită perseverență care, uneori, lipsește la colegii lor, ultimii sfârșesc prin a se lăsa învinși.

Este bine, deci, că judecătorii ce din convingere doresc să provoace un reviriment de jurisprudență, să înceapă prin a publica părerile lor în revistele de drept, spre a le răspândi, astfel, în lumea juridică. Dacă aceste păreri sunt serioase, ele vor fi luate curând în discuție de unii și de alții, dând naștere la controverse care pot sfârși prin a crea un curent în favoarea tezei susținute. Numai atunci judecătorul o va putea adopta în hotărârile sale, fără putință de a i se face vreo imputare.

Nu trebuie să uităm o clipă că Justiția reprezintă în ochii noștri regulile de drept astfel cum le înțelege în general toată lumea, văzute prin prisma moralei curente, că judecătorii urmează deci să le înregistreze sintetizând aceste reguli și aplicându-le la cazurile supuse judecății lor, ca văzându-le într-un aspect prea personal le falsifică, iar rezultatul aplicării lor va surprinde atât pe împricinați, cât și pe toi ceilalți Justițiabili.

Or, un astfel de rezultat nu poate fi dorit de nimeni, căci nu acesta este scopul judecății. Păreri mijlocii, adoptate, unanim, iată ce va fi totdeauna în afară de orice discuție. Să lăsăm revirimentele mari de idei pentru instanțele superioare, căci tocmai această menire, sau în orice caz să încercăm, atunci când suntem convinși de ele, a le face să pătrundă în jurisprudență, apucând mai întâi pe calea doctrinei. Va fi astfel mai mic, pericolul pentru justițiabili și în același timp mai puțin riscant pentru magistrați.

Căci, cu orice preț, trebuie să evităm motivele de suspiciune, la care dau naștere totdeauna soluțiile stranii”.

II. Unele soluții bizare, inadmisibile, în înfăptuirea justiției de acum

1. Soluțiile legislative, la nivel, chiar de codificare, precum cele din Codul penal și din Codul de procedură penală (numeroase texte au fost declarate neconstituționale în cei 3 ani de la intrarea în vigoare) au generat „soluții judiciare stranii”, de neexplicat și de neînțeles pentru justițiabili și cetățeni, chiar și pentru profesioniști ai dreptului.

1.1. Noul mecanism de individualizare a pedepselor, impus de Codul penal – 2014, a dus la pronunțarea unor hotărâri bizare de condamnare la pedepse multiplicate de peste 20-28 de ani de închisoare pentru infracțiuni de drept comun, cu încălcarea vădită a jurisprudenței CEDO, care a consacrat, ca primordial, principiul proporționalității și în materie penală.

Aceste soluții „năucitoare” și „incredibile, cu pedepse „hiperbolice” nu sunt rezultatul unei „opere” de individualizare penală, rațională și profesională, ci sunt „subprodusele” aplicării stricte a unor dispoziții legale de drept penal dintr-un Cod penal „construit”, peste noapte, odată cu cel de procedură penală, de o putere executivă bicefală ignorantă, și adoptat de Parlament, prin asumarea răspunderii Guvernului, fără nicio dezbatere profesională și publică.

Este edificator, exemplul recent, amplu mediatizat în urma deciziei CCR, privindu-l pe un „inculpat IT-IST”, care, a înșelat 46 de persoane fizice, cu suma totală de 22.801 lei, fiind condamnat pentru 46 de infracțiuni de înșelăciune (8 luni pentru fiecare faptă), pentru 46 de infracțiuni de fals în înscrisuri (câte 4 luni fiecare) și pentru 46 de infracțiuni de fals informativ (câte 8 luni), în total 138 de infracțiuni la 920 de luni de închisoare. Conform art. 39 Cod penal la pedeapsa de 8 luni s-a adăugat un SPOR  de 1/3 din totalul de 920 de luni, adică 304 luni, inculpatul având de executat, deci, pedeapsa de 8 luni plus 25 de ani și 4 luni SPOR „cancerigen penal” (?!).

Oare marii noștrii profesori, ctitori ai dreptului penal român, interbelic și postbelic, precum Vintilă Dongoroz, Traian Pop, E. Tanoviceanu, recunoscuți și în plan internațional își duc „odihnă” veșnică liniștiți (?!), în fața acestei „opere” de mutilare a politicii penale clasice din țara noastră (?!).

1.2. O altă categorie de „soluții stranii” o regăsim tot în „individualizarea pedepselor”,  la instanța supremă, fără a se releva criterii obiective și concrete, de apreciere, atât a formei de executare, cât, mai ales a nivelului pedepsei aplicate.

1.2.1. Cum se explică, de exemplu, soluția de achitare dată în primă instanță la ÎCCJ – secția penală, de cei 3 judecători, în raport cu decizia completului, de 5 judecători ai aceleași secții penale (condus de președinte/vicepreședintele ÎCCJ) de condamnare pronunțată de 3 judecători cu opinia separată a celorlalți doi, toți colegi cu aceeași imunitate, independență (?), imparțialitate (?) și inamovibilitate (?!).

Așadar, însumând cele două categorii de opinii ale colegilor judecători, de același grad, ai aceleiași secții penale, rezultă că din cei 8 (3 la fond și 5 la recurs) 5 au optat pentru achitare și 3 pentru condamnare, inculpatul fiind, în final, condamnat de cei 3 judecători din recurs. Este, evident, o „aritmetică” diabolică, impusă prin vestita Lege nr. 202/2017 privind așa-zisa „mica reformă a justiției”, prezentată în direct la TV de „vestitul politician penalist”, aflat în fruntea puterii executive bicefale.

1.2.2La aceeași instanță supremă au atras atenția, în sens profesional, dar și ca ecou public, și unele soluții de individualizare, cu metode „farmaceutice”: inculpatul este condamnat, în primă instanță, la secția penală a ÎCCJ la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendare, însă completul de 5, în recursul Parchetului, cu opinie separată, majorează pedeapsa la 2 ani închisoare cu suspendare (?!), fără a exista elemente noi de individualizare, iar această decizie nu este redactată luni de zile din cauze subiective.

2. Sunt unele soluții stranii și în materiile nepenale la instanța supremă, precum cele din anumite strămutări, sau în procedura „multianuală” de filtraj a recursului civil.

2.1Strămutarea succesivă a judecării apelului sau a recursului la alte curți de apel, după care strămutarea și a contestației în anulare contra deciziei definitive, pentru o așa-zisa și presupusa „bănuială legitimă”, întemeiată pe „circumstanțele locale, care ar exprima suspiciuni rezonabile”, induce, un mod bizar și incorect de a aprecia încrederea în unele curți de apel și în judecătorii, desemnați aleatoriu, în completele de judecată, precum sunt, de exemplu, curțile de apel Galați, Constanța, Pitești (apel și contestație în anulare), Alba Iulia, Brașov și Pitești (recurs și contestație în anulare) și altele.

Nu se poate accepta teza „bănuielii legitime”, succesive, în aceeași cauză, la trei curți de apel (soluții identice în dosare diferite), acreditată necolegial de instanța supremă în anumite dosare civile , dar, mai ales, într-o cale de atac excepțională de retractare, respectiv, contestația în anulare.

Faptul că legea nu obligă instanța de strămutare să-și motiveze hotărârea (încheierea) nu poate să constituie un paravan care să acopere o apreciere subiectivă sau deductivă, lăsând  să se creadă că, asupra acelor instanțe și judecători planează „bănuieli legitime” și o totală neîncredere în înfăptuirea, cu independență și imparțialitate, a actului de justiție (??!).

2.2. „Tărăgănarea organizată” cu încălcarea unor termene limită, prevăzute de lege,  precum cel de 60 de zile din procedura de filtru a recursului civil și în materia contenciosului administrativ, constituie un mecanism de violare sistematică și structurală a bunei administrări a justiției și a dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil.

De regulă, în cauze simple, precum regulatoarele de competență, sau recursuri contra unor hotărâri de respingere ca inadmisibile a acțiunilor, se așteaptă raportul sau termenul final al acestei proceduri prealabile de filtru, un an și chiar mai mult, ceea ce a atras și metafora de „procedură multianuală” (?!), lăsată la voia întâmplării de administrația Curții (!).

În acest sens, interesantă este observația „istorică” a generalului Berthlôt, aflat în țara noastră antebelica : „…. românii sunt extraordinari de buni organizatori ai DEZORDINII” (?!).


[1] Titlul este inspirat de articolul „Soluții stranii” publicat de Eugen Petit – consilier la ÎCCJ, în „Pandectele Române-1936”.
[2] Eugen Petit, 1936.
[3] Eugen Petit, citat mai sus.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociatiei “Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO si ÎCCJ