Deciziile definitive ale CCR date în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională NU sunt doar ACTE CONSULTATIVE

Data publicării: 14.06.2018
Print Friendly, PDF & Email
2,525 citiri

ESSENTIALS-Marin-Voicu

1. Texte constituționale de referință:

1.1. ”Art. 146 (1) lit. „e”:
„Curtea Constituțională are următoarele atribuții:
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”.

1.2Art. 147 (4):
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

2. Unele observații asupra aplicării textelor.

2.1. Potrivit art. 146 (1) din Constituția României, Curtea Constituțională: „se pronunţă” asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora; „hotărăşte” asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele; „soluţionează” conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice; „veghează” la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; „constată” existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; „dă aviz consultativ” pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României si altele.

Doctrina[1] de drept constituțional relevantă a precizat, de principiu, că: „Atribuțiile prevăzute la art. 146 configurează competența CCR și aceasta trebuie explicată prin coroborarea art. 146 cu art. 142, conform căruia Curtea este GARANTUL supremației Constituției; competența Curții, ca unică autoritate care este garantul supremației Constituției, nu poate fi contestată de nicio autoritate. Curtea își exercită atribuțiile prin acte, denumite DECIZII și AVIZE, la care Legea nr. 47/1992 adaugă hotărârile”.

2.2. În ce privește „procedura de soluționare” a conflictului juridic, aceasta este cea prevăzută în art. 34-35 din Legea nr. 47/1992, R, iar „DECIZIA este actul prin care se finalizează JUDECATA; este definitivă și se comunică. Conținutul deciziei poate fi nuanțat; ea poate solicita retractarea unor declarații, REVOCAREA unor AUTORITĂȚI, anularea unor acte sau programe, restructurări, etc. (I. Muraru, Simina Tănăsescu, op. cit. pag. 1406-1407).

Așadar, textul art. 146 (1) lit. „e” din Constituție stabilește clar și explicit competența constituțională a Curții de „soluționare a conflictelor juridice”, nu numai de simpla „constatare” a existenței / inexistenței acestora.

Evident că, potrivit procedurii specifice, instituită prin art. 34-35 din Legea nr. 47/1992-R, odată ce judecata Curții constată existența unui conflict, aceasta este obligată să procedeze la soluționarea acestuia, dispunând măsurile adecvate în sarcina părților aflate în conflict.

În acest sens, citatul din doctrina relevantă (I. Muraru ți Simina Tănăsescu) este edificator, ca și precizarea expresă că: „decizia este actul prin care se finalizează JUDECATA și prin care Curtea poate solicita (între altele) revocarea unor autorități…” (pag. 1407).

2.3. Drept urmare, atât jurisprudența Curții, cât și doctrina de drept constituțional au dat aceeași eficiență normei procedurale de rang constituțional din art. 147 (4), statuând că toate deciziile Curții, inclusiv cele date în conflictele juridice de natură constituțională sunt „general obligatorii”, fără nicio altă formalitate, inclusiv față de părțile aflate în conflict.

Această teză a dreptului pozitiv este conformă cu interpretarea finalistă a normei constituționale, în sensul că este dată în competența Curții „soluționarea conflictului („judecata” conform doctrinei citate) și nu doar constatarea acestuia, precum și refacerea echilibrului puterilor și a loialității în raporturile dintre autoritățile publice în cadrul democrației constituționale.

3. Urmând o astfel de linie de gândire, pozitivă, cu regret, nu putem împărtăși opinia exprimată recent[2], conform căreia decizia dată de Curte, la finalul procedurii de soluționare a conflictului, este doar „definitivă” și nu face parte din categoria deciziilor general obligatorii” sau „obligatorii”, prevăzute în art. 147 (4) din Constituția revizuită.

În această optică, dacă nu este nici obligatorie, atunci i se „acordă” onoarea de a fi doar ”consultativă”, deși, conform art. 146, numai într-un singur caz de competență, Curtea emite un act consultativ și anume cel de la lit. „h”, când dă „aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României”.

Or, în cazul conflictului, Curtea îl „soluționează” (conform DEX-1998, pag. 1002 „a soluționa”, operație mintală care, analizând o pluralitate, o complexitate de elemente, rezolvă o dificultate, o problemă teoretică și practică; ansamblul deciziilor și actelor care pot rezolva o dificultate, o problemă”).

Relativ la sugestia formulată pe baza normei de trimitere din art. 14 (1) din Legea nr. 47/1992, de a se aplica, din oficiu sau la sesizare, instituția procedurală civilă de corecție a erorilor materiale de ordin procedural prevazută în art. 442-443 C. proc. civ., atât jurisprudența, cât și doctrina în materie au statuat că aceste dispoziții speciale nu se aplică în cazul unor erori de judecată.

Or, în articolul citat și publicat pe „juridice.ro”, se precizează textual: „Chestiunea de drept în discuție este dată de mențiunea din dispozitiv „general obligatorie”. Ideea că decizia ar fi „general obligatorie” se regăsește și în CONSIDERENTELE deciziei (par. 120-122)?!.


[1] „Constituția României. Comentariu pe articole”, 2008, Ed. CH Beck, Coordonatori I. Muraru și Simina Tănăsescu, pag. 1393 și urm.
[2] Prof. univ. dr. Marieta Avram – “juridice.ro” 13.06.2018.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației „Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ÎCCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ÎCCJ