Câteva probleme juridice “reîncălzite” cu “înțelepciunea și luminile” juriștilor, dar și “stropite” cu puțină politică

Data publicării: 29.06.2015
Print Friendly, PDF & Email
11,707 citiri

ESSENTIALS-Viorel-Mihai-Ciobanu
Motto:

Rugăciune

”Doamne!

Ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în faţă.

Să nu mint
doar pentru a câştiga aplauzele celor slabi.

Dacă-mi dai noroc…
…nu-mi lua fericirea.

Dacă-mi dai putere…
…nu-mi lua raţiunea.

Dacă-mi dai succes
…nu mă lipsi de umilinţă.

Iar dacă-mi dai umilinţă
…nu-mi lua demnitatea.

Ajută-mă ca întotdeauna să văd şi reversul medaliei.

Nu mă lăsa să-i învinovăţesc pe ceilalţi pentru că nu gândesc ca mine.

Învaţă-mă să iubesc oamenii ca pe mine însumi.

Învaţă-mă să mă judec ca pe restul.

Nu mă lăsa să alunec în orgoliu
…şi nici în disperare sau eşec.

Mai bine aminteşte-mi că eşecul
…este experienţa care precede triumful.

Învaţă-mă ca în ciuda suferinţei
…să merg înainte.

Învaţă-mă ca în ciuda decepţiilor
…să nu-mi pierd încrederea.

Învaţă-mă că A IERTA este cel mai important lucru pentru cel puternic
…şi că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab.

Dacă îmi iei norocul…
…lasă-mi speranţa.

Dacă îmi iei succesul…
…lasă-mi puterea de a trece peste eşec.

Dacă voi greşi cuiva…
…dă-mi curaj să-mi cer iertare.

Dacă-mi va greși cineva…
…dă-mi curaj să-l iert.

Doamne, dacă eu uit de Tine

Tu să nu uiţi de mine!

Te iubesc, Doamne, am nevoie de tine, vino în inima mea. Binecuvântează familia mea și pe prietenii mei. Amin.”

I. Explicații preliminare

Am început acest ”studiu” după ce, în 20 aprilie 2015, am urmărit declarația de presă a Președintelui României, făcută la finalul consultărilor cu partidele și formațiunile politice reprezentate în Parlament. Nu declarația sa, scurtă și la obiect, sobră, ceea ce pentru firea mea de ardelean a fost de apreciat, ci faptul că, pe de o parte, unele din întrebările puse de jurnaliști m-au înfuriat prin stupizenia lor, prin necunoașterea unor aspecte elementare de drept în general, de drept constituțional, în special, prin lipsa totală de documentare în legătură cu noțiunile pe care le folosesc, precum imunitate și ridicarea ei, justiție și blocarea ei, magistrat, arestare și procurori, scoaterea procurorilor din rândul magistraților etc., iar, pe de altă parte, faptul că Președintele României nu este informat suficient de către consilierii săi asupra unor unor linii de forță din Constituție și care nu se schimbă de la o zi la alta, dar care se invocă de fiecare dată la conferințe de presă, la interviuri etc., ceea ce-l pune uneori în situația de a avea răspunsuri sau comportări ambigue, ceea ce cu siguranță nu este de dorit. Desigur, nu mă aștept să i se țină Președintelui ”un curs scurt de drept”, dar sunt câteva prevederi care reprezintă ”principii esențiale” ale Constituției și cu privire la ele este necesar să aibă o înțelegere clară, mai ales că a declarat de mai multe ori – și asta a dat multora speranțe mari – că dorește să fie un altfel de Președinte, nu o copie a celui precedent. Și sunt convins că, dacă într-adevăr este de bună-credință și dorește să fie un altfel de Președinte, un profesor de fizică, fost și primar atâția ani, va înțelege foarte repede și corect mecanismul constituțional.

Nu am putut finaliza în acele zile studiul, fiindcă au apărut multe alte probleme profesionale (teze și referate de doctorat, lucrări de diplomă, examene, opinii legale etc.) și bineînțeles că s-au înmulțit și aspectele demne de semnalat, pentru că, lăsate să treacă fără nicio reacție din partea unor persoane care au minimul de cunoștințe juridice/constituționale și nu au ambiții/veleități politice, se pot agrava. Am încă proaspete în memorie cuvintele domnului Dan C. Mihăilescu, la care m-am referit într-un alt studiu din acest an[1], am primit recent prin e-mail ”Rugăciunea” care m-a impresionat și am pus-o motto la acest ”studiu”, astfel încât am socotit că este de datoria mea să încerc, chiar dacă mă voi îndepărta în parte de domeniul meu, procedura civilă, să argumentez o interpretare a unor dispoziții constituționale care să ofere politicienilor, analiștilor politici, jurnaliștilor, cetățenilor onești un punct de plecare în analizele/discuțiile pe care le fac, fără pretenția de a fi profesor sau specialist în drept constituțional, ci doar un jurist de bună—credință cu suficientă experiență după aproape 45 de ani de carieră în domeniul juridic. Vorba domnului Andrei Pleșu, ”m-am abținut cât am putut”[2], dar politicianismul , demagogia, lipsa de cunoaștere, însă și ”nedorința” de informare, reaua-credință, politica de dezinformare constantă și de manipulare, duplicitatea care uneori este evidentă ne determină să facem, cu bună-credință, această încercare. Am citit recent ediția a II-a a unei cărți, ”Duplicitarii”, scrisă de dl. C. Troncotă, care la un moment dat subliniază că mentalitatea duplicității poate găsi un teren foarte fertil și, în condițiile unui regim în care libertatea, proprietatea și democrația – în sensul de separare reală a puterilor în stat – sunt proclamate constituțional, dar nu pot fi în aceeași măsură și garantate deoarece instituțiile abilitate au fost un sfert de veac în tranziție și apoi în proces de integrare, iar tranziția și integrarea riscă să se permanentizeze și să creeze alți duplicitari[3].

Înainte însă de a analiza problemele juridice/constituționale pe care ni le-am propus, să mai punctăm câteva aspecte care au contribuit la realizarea acestui demers:

Parlamentul, care este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării [art. 61 alin. 1 din Constituție] continuă de ani de zile să nu se manifeste ca atare, să petreacă mai multe zile ”în teritoriu”, adică nimeni nu știe unde, în loc să dezbată problemele țării și să legifereze, nu să își reducă activitatea aproape numai la aprobarea OUG. Au susținut că este necesară revizuirea Constituției sau poate elaborarea uneia noi. Care sunt rezultatele? Nu știau că unele obiective nu se puteau realiza prin revizuire? Și-a pus cineva problema că Parlamentul se poate declara Adunare Constituantă și să elaboreze o nouă Constituție? Mulți au criticat prima Constituție, cea din anul 1991, și în unele privințe pe bună dreptate, dar câți parlamentari au avut curiozitatea să citească lucrările acelei Constituante? Ar fi constatat că au fost zeci de ore de dezbateri de substanță și din partea puterii și din partea opoziției și a specialiștilor convocați[4]. Din păcate, asemenea dezbateri cred că nu mai pot avea astăzi loc, desigur dacă ne orientăm după cei care își fac simțită prezența în media. Pe de altă parte, inițiativa Președintelui Senatului de a înființa o Comisie de analiză care să surprindă mai multe aspecte ale statului de drept și ale democrației constituționale este luată în derâdere de opoziție și de unii analiști aliniați unor interese obscure, și unii și alții fiind în necunoștință de cauză. Încă din anul 1996, semnalam că după 5 ani de la evenimentele din Decembri 1989 este cazul să se pregătească o analiză foarte serioasă a serviciului public al justiției, în care să fie implicat Parlamentul, CSM-ul, Ministerul Justiției, Parchetul General, judecătorii și procurorii, partenerii și auxiliarii justiției și, desigur, cei care sunt beneficiarii acestui serviciu. Apreciem, după modelele franceze pe care le citam, că astfel de analize complexe, în care să fie implicați și sociologi și psihologi etc., sunt în măsură să semnaleze Parlamentului și Guvernului măsurile necesare pentru modernizarea justiției, pentru transformarea ei într-un serviciu efficient, în slujba cetățenilor și a păcii sociale și în care munca judecătorilor și procurorilor să fie apreciată la adevărata valoare. Este suficient, cred, să mă refer la un singur titlu al unui raport realizat sub egida Senatului Franței: ” Justice sinistrée, démocratie en danger” (H. Haenel, J. Arthuis, Ed. Economica, Paris, 1991)[5].

– Președintele României a uitat de promisiunile făcute în campania electorală, de a fi un factor neutru în societate, un catalizator al tuturor forțelor politice și a societății civile pentru bunul mers al țării, dorește un guvern al său, critică hotărârile Parlamentului și Guvernului, solicită demisii etc., adică face o politică, care, întâmplător sau nu, coincide cu cea a partidului care l-a susținut. Desigur că Președintele are dreptul să intervină când este nemulțumit de activitatea Parlamentului și a Guvernului, a altor autorități, dar prin mijloacele constituționale pe care le are la dispoziție, nu în intervenții televizate, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, la urcarea sau coborârea din avion etc. Este cu mult prea devreme să preia obiceiurile predecesorului său, în condițiile în care a spus de atâtea ori că va fi altfel. Pe de altă parte, se observă tot mai des că spiritul său critic vizează doar acele autorități care nu îi plac, nu-i convin deoarece nu le poate controla, deși viața demonstrează public că și în activitatea altor autorități există sincope, uneori foarte serioase. În sfârșit, constatăm cu regret că din discursul său lipsește poporul și problemele sale: un trai decent, sănătate, învățământ, justiție independentă, dar și dreaptă etc. Am spus că apreciez, ca ardelean, discursul sobru, scurt și la obiect, dar el trebuie să aibă – atât cât este, nu mai mult – conținutul care să justifice opțiunea poporului pentru alegerea sa. Desigur, mai ales la început de mandat, prezintă interes și Instituția Primei doamne, și avionul personal, și mașina de serviciu, și reamenajarea reședinței, dar parcă nu trebuie scoase pe primul plan, după cum nici neînțelegerile cu Primul ministru nu trebuie dezvoltate în public, dacă vrei într-adevăr să fii un altfel de Președinte.

– Guvernul, constituit aproape exclusiv pe criterii politice, nu de performanță profesională, deși a avut câteva reușite notabile în ultimii ani, nu reușește să găsească soluțiile cele mai potrivite pentru a asigura o viață decentă populației, un sistem de sănătate și de învățământ care să dea rezultate, o rețea de autostrăzi, o agricultură eficientă, păstrarea și exploatarea rațională a bogățiilor solului și subsolului. Nu este îngăduit ca în cei câțiva ani de la preluarea puterii să nu reușească să schimbe modul anterior de a guverna, iar unele acțiuni anunțate cu multă pompă (cardurile de sănătate, supracciza la carburant, evitarea evaziunii prin taxarea bacșișului etc.) să aibă rezultate discutabile ori să se transforme într-un adevărat eșec. Nu mai vorbesc de faptul că anumite strategii, cum ar fi cea privind justiția, cuprind numai lozinci și generalități, fără măsuri concrete, cu termene și responsabilități. Faptul că nu s-au oferit spații adecvate pentru instanțe, parchete și locurile de detenție constituie în continuare un mare eșec al Guvernului;

– Puterea judecătorească a fost și ea inegală în această perioadă. Nu este suficient să oferi aparență de independență și imparțialitate, ci trebuie practicate efectiv și chiar cultivată o independență interioară, indiferent de condiții și presiuni, or constatăm, dimpotrivă, că uneori se intră fără jenă și fără nicio rezervă în domenii rezervate politicului. Cum este posibil să declari, șef al puterii judecătorești, că Premierul trebuie să își dea demisia, că o lege nu ar trebui adoptată, că judecătorii vor colabora fără nicio rezervă cu procurorii etc. Pentru a fi judecător sau procuror nu trebuie să fii mai puțin om, ci dimpotrivă am spune. De aceea și el trebuie să dispună de libertate de exprimare, de opinie, de asociere, iar toate acestea în limitele și condițiile legii. Pe de altă parte, fiecare profesie are servituțile sale, iar pentru un judecător se pretinde un anume gen de sobrietate, care vizează angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuțile solicitate de această activitate, adică echilibru, moderație și seninătate[6]. Nu mai vorbesc de faptul că s-a pus într-o situație absolut stânjenitoare, declanșând un proces penal în care era direct interesată și care, după arestarea preventivă îndelungată a presupusei făptuitoare, s-a încheiat cu o achitare. Cum se face că se mai constată și alte multe erori judiciare, fie în penal, fie în civil? Mi se pare că documentarea nu este suficientă, excesele de interpretare și de aplicare a legii nu sunt sancționate prin căile de atac legale, că interesul pentru dreptate a scăzut. Nu este posibil în cazul codurilor noi să nu le citești integral pentru a le putea înțelege spiritul, pentru a le interpreta logic si sistematic, în sensul de a-și produce efectele firești etc. Ne mulțumim, în general, să citim câte un text-două care interesează o speță, nu mai căutăm sensul reglementării, nu ne documentăm, ci pronunțăm o soluție sau, eventual, ne adresăm instanței supreme cu un recurs în interesul legii sau cu o sesizare de dezlegare a unei chestiuni de drept, deși, un minim efort de cercetare ar duce la soluționarea corectă a acelei probleme. Judecătorii nu trebuie să uite că încă din 1932 se sublinia în doctrină că inamovibilitatea este o garanție de liniște, de ordine și de independență pentru ei, dar ea nu desființează răspunderea profesională, nici controlul prin supraveghere și nici nu poate îngădui ca incapacitatea și abuzul să se adăpostească sub aripile sale. Scopul său principal este ca judecătorul să nu mai fie la discreția guvernelor și sub influența oamenilor politici[7]. Sau cum spunea un alt autor din perioada interbelică, judecătorul este apărat de scutul inamovibilității câtă vreme dovedește muncă, pricepere, spirit de dreptate; când se abate de la aceste bune rânduieli intervine disciplina judecătorească, iar când pierde sau îi scade puterea de muncă din pricina bolii sau a vârstei înaintate este pus în retragere[8].

– CSM continuă să fie preocupat, în principal, de apărarea independenței judecătorilor și procurorilor, a prestigiului lor în raport cu declarațiile șefilor unor autorități, politicieni, a unor parlamentari sau nu, a unor persoane condamnate, a unor asociații. Ne întrebăm însă în ce măsură aceste ”condamnări” pe bandă rulantă a Inspecției Judiciare și a CSM sunt în concordanță cu prevederile art. 30 din Constituție care consacră libertatea de exprimare, bineînțeles cu limitările sale. Aceasta pentru că și în jurisprudența CCR s-a decis (Decizia nr. 53/2005) că opiniile, judecățile de valoare sau afirmațiile titularului unui mandat de demnitate publică referitoare la alte autorități publice rămase în cadrul limitelor de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. 6 și 7 din Constituție. Este adevărat și că CCR a precizat că statutul constituțional al Președintelui și al Premierului, precum și rolul acestora în cadrul democrației constituționale îi obligă să își aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale statului și nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte de natură constituțională între acestea (Decizia nr. 435/2006). Poate nu am fost suficient de atent la hotărârile CSM, dar impresia mea este că Inspecția Judiciară nu face analize atât de subtile.

Sigur e importantă și această atribuție, cu care am început, dar independența și imparțialitatea se asigură și prin alte moduri care trebuie luate cu aceeași celeritate. Este necesar să se verifice în ce măsură se respectă principiul atribuirii aleatorii, al continuității, principiul soluționării cauzelor într-un termen optim și previzibil, dacă s-a pregătit pentru un unu ianuarie 2016, ”sălile de consiliu” unde să se desfășoare etapa cercetării la judecata în primă instanță, în ce condiții se aplică noile coduri și ce modificări s-ar impune pentru toate instanțele, nu pentru două-trei instanțe din țară. Și în orice caz, mai multă atenție în formularea unor propuneri de modificare a Constituției sau a legilor, fiind de presupus că în CSM funcționează unii din cei mai pregătiți juriști. Practica ”minutelor” este neconstituțională și nelegală și, la un moment dat, cineva va trebui să răspundă. Refuzul de a cerceta sau cercetarea numai a unor abateri grave semnalate constituie de asemenea un neajuns major.

– Politicienii, adunați sau nu în partide politice, fie că sunt sau nu parlamentari, au ca obicei, în marea lor majoritate, să se pronunțe deși nu cunosc problema, nu au nici cele mai elementare informații despre chestiunea juridică sau constituțională. Din păcate, același lucru se poate reproșa si politicienilor mai cunoscuți, unii parlamentari și unii chiar juriști. Ei se fac în mai mare măsură vinovați de politicianism ieftin, fără temei și de demagogie păguboasă, iar exemplele din ultimele luni sunt numeroase, în care șefi ai partidului de opoziție vorbesc de ”cea mai gravă criză de după Decembrie 1989”, de ”afectarea structurii constituționale a României”, de ”revenirea la limitele constituționale”, de ”obligația de a demisiona” atunci când o cere Președintele țării sau opoziția, de ”lipsă de legitimitate”, de ”moțiune de cenzură cetățenească”, de ”auto-exilarea și autosuspendarea premierului” etc. Cuvinte mari, dar lipsite de conținut, rostite cu emfază care nu prevestește nimic bun pentru viitor, mai ales când sunt rostite de o juristă, parlamentar cu multă experiență, în toate domeniile zice media, pare-se și cu oarecare aspecte de incompatibilitate și în raport cu profesia de avocat și cu cea de mediator și cu poziția de arbitru ori de practician în insolvență. Se zice. În orice caz, cât de actuale ni se par aprecierile lui M. Manoilescu, făcute imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial, ”Omul politic știe că viitorul, avansarea și succesul său depind mai mult de fidelitatea sa față de partid, decât de devotamentul său față de interesele națiunii (…). Partidul știe să sancționeze și să recompenseze, patria nu știe să facă niciuna, nici alta. Reacțiunile partidului sunt prompte, directe și eficace, reacțiunile patriei sunt incerte, indirecte și pur platonice; te temi de partidul tău (a se citi, de șeful ierarhic), de patria ta nu te temi decât privind în propria-ți conștiință care nu e ținută să fie întotdeauna sensibilă și delicată”[9].

– Analiștii politici de profesie sau de ocazie, realizatorii TV cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, jurnaliști asemenea, fie că sunt de la presa scrisă sau de la diferite televiziuni își dau părerea despre Constituție, justiție și magistrați etc. cu o dezinvoltură care dacă nu te-a răpus definitiv, în orice caz te dezarmează. Câteva exemple sunt suficiente: într-o emisiune TV, la care mă bucuram că, în sfârșit, un parlamentar a înțeles și explicat corect ce înseamnă puterea judecătorească, intervine o tânără avocată, ”analistă” mai nouă care completează cu ”toată priceperea” că și procurorii fac parte din puterea judecătorească, pentru ca într-un final apoteotic să intervină un vicepreședinte (prim?) de la PNL, mereu candidat, care precizează că și avocații fac parte din aceeași putere; la același post, un fost ziarist, în prezent senator al principalului partid de opoziție (după ce a fost la un partid TV) declara mai simplu că ”cine poartă robă face parte din puterea judecătorească”; un realizator/analist/comentator de la o altă televiziune, care înainte îmi lăsase o impresie mai bună, se declara foarte revoltat că cineva de la CSM (în orice caz, nu doamna Oana Schmidt-Hăineală, de la care am așteptat 2-3 ani un telefon de scuze care nu a venit, dar am iertat-o) a afirmat că Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească. Revolta era inutilă deoarece ideea rezultă din Constituție, dar cel mai probabil dorea să se înțeleagă că nu face parte din ”puterea judecătorească”, ceea ce este altceva și ar fi fost corect; la o televiziune mai nouă, unde urmăream cu plăcere un analist, și el controversat, dar echilibrat și documentat, a apărut în locul său un ziarist atât de cunoscut încât e pomenit adesea cu inițialele și care, în afară de romane SF, filme și tenis, se pricepe la orice domeniu, la orice oră și fără să se documenteze deloc, încât atunci când își exprimă părerea încrâncenat și întotdeauna cu răutate, probabil li se pare unor telespectatori că adevărul absolut se află în fața lor. Am putea să îi demonstrăm că s-a mai și înșelat, bazându-se numai pe intuiție, dar nu acesta este rostul acestui material; un alt analist cu pretenții, declarat ardelean, deși îmi vine greu să cred față de comportamentele domniei sale, pune de la o vreme atâta ură și răutate în ceea ce spune cu referire la unii politicieni și atâta miere când se referă la alții, încât devine incredibil și de neurmărit; în sfârșit, alți analiști de ocazie de această dată, vorbesc desigur, după cum se știe, de ”lovitura de stat din 2012”, de ”indecența comparației cu SUA”, de ”Parlament ca o adunare penală” sau o ”mlaștină îngrozitoare” etc.

Constatăm, din păcate, că deopotrivă politicienii și media ne demoralizează[10]. Nu știu dacă voit sau nevoit. În orice caz, societatea civilă, specialiștii, majoritatea formatorilor de opinie onești nu reacționează. Cele câteva mitinguri, evident organizate și manipulate, nu reprezintă opinia publică. Majoritatea tăcută poate suporta mult, dar nu se știe cât. Pe aceasta să mizeze politicienii și cei care – eventual – tratează România ca pe o experiență? Citind ”Duplicitarii”, am rămas îngrozit când am aflat câți agenți de influență a unor puteri străine au existat la vârful statului, chiar și în perioada așa-zisei Revoluții. Mai citisem, aveam unele repere, dar nu credeam că grozăvia a fost atât de mare. Să se repete lucrurile și în prezent, dinspre aceeași parte sau din alte părți? Ne poate apăra cineva? Dorește cineva să ne apere? Este suficient să ne facem datoria profesională cinstit ca să evităm pericolele? Sunt câteva întrebări, mai sunt și multe altele, la care cineva care, în societatea modernă, s-a angajat să ne conducă spre bine – statul – trebuie să răspundă. Cine este însă, în prezent, statul? Nu rămâne decât să sperăm în continuare în mai bine și cu acest gând încercăm acum să vă semnalăm, de multe ori nu pentru prima oară, niște gânduri care am dori să limpezească câteva lucruri. În orice caz, ne amintim că o persoană cu multă experiență, parafrazându-l pe poetul rus Evgheni Evtușenko spunea ”Cât de rușinați vor fi copiii noștri… când își vor aduce aminte de o vreme atât de ciudată, când integritatea obișnuită părea curaj”[11]. Este, credem, valabil și astăzi.

II. Probleme juridice și politico-juridice

1. De ce fel de Constituție are nevoie România în prezent?

În doctrina de specialitate sunt examinate diferite tipuri de constituții, dar nu este în intenția noastră să analizăm această problemă[12]. Un singur aspect dorim să abordăm: pentru situația concretă din țara noastră, în acest moment, este suficient o lege fundamentală care să enunțe doar forma de stat, modul de organizare și funcționare ale puterilor statului și raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii publice, drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenilor etc. sau este nevoie de o constituție care să reglementeze mai amănunțit, care să fie nu numai clară, ci și foarte precisă, detaliată, fără să lase loc de ambiguități sau interpretări diferite.

În România există o Constituție relativ nouă și bună, din 1991, care a fost și revizuită în 2003. După cum se știe, însă, s-a pus deja problema revizuirii din nou a Constituției, s-a format o Comisie, și se pare că s-a elaborat și un proiect. Am fost, cred, printre primii care au încercat să ne aducem contribuția cu propuneri, desigur, discutabile și perfectibile [13]. Problema este însă că revizuirea este limitată de dispozițiile art. 152 și deci unele propuneri făcute, inclusiv de noi, nu pot fi primite pe această cale. De exemplu, sporirea duratei reținerii de la 24 de ore, cât prevede actualul art. 23 alin. 3, la 48 de ore, cât a propus CSM, sau la 72 de ore, cât a propus DNA, nu se poate obține, chiar dacă s-ar accepta că este cazul, contrar celor spuse în art. 152 alin. 2, fiind vorba de afectarea unei libertăți fundamentale. Sedus de argumentele unui procuror în anul 2013, am făcut și noi o asemenea propunere, cu unele nuanțe (pct. 6), fără însă să avem în vedere această restricție. La fel, nu am ținut seama de restricția din art. 152 alin. 1, referitoare la limba oficială, deși textul propus la art. 13 alin. 2 nu urmărea afectarea limbii oficiale, ci tocmai întărea ideea folosirii ei (pct. 4): ”Învățarea, cunoașterea și folosirea limbii române în raporturile de serviciu și în relațiile cu autoritățile publice este obligatorie pentru toți cetățenii”. Problema nu este nouă. Încă de la începutul secolului XX, Spiru Haret spunea că: ”Ceea ce însă se poate pretinde – în primul rând prin școală – este deprinderea peste tot a limbii române, precum și cultivarea sentimentelor de atașament față de țară. În lipsa acestor exigențe, comunitățile menționate vor continua să formeze în mijlocul țării un fel de țară străină; străină nu numai prin limbă, ci și prin tendințe și sentimente[14].

Sunt apoi numeroase texte care în viața cotidiană, politică și socială au fost, așa cum am mai arătat, interpretate diferit, ducând deseori la dezbateri nesfârșite, uneori cu violențe verbale, ori la sesizarea, justificată sau nu, a CCR. De aceea, credem că pentru acest moment România are nevoie de o lege fundamentală care să reglementeze mai precis și mai amănunțit pentru a se evita orice interpretări discutabile, dar mai ales pentru că o Constituție se poate aplica uneori direct, în lipsă de dezvoltare prin alt act normativ, și suntem în plin proces de constituționalizare a tuturor ramurilor de drept și deci actele normative, subordonate Constituției trebuie, să preia principii și dispoziții foarte clar stabilite. Am să mă opresc doar la un singur exemplu: se invocă foarte mult în ultima vreme că nu este reglementată răspunderea judecătorilor și procurorilor pentru erori grave săvârșite în activitatea lor. Nu se observă însă că prin art. 52 alin. 3 din Constituție se prevede expres că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare din orice proces, fie civil – lato sensu -, fie penal. Iar în teza următoare se adaugă că răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Acest text apreciem că ar fi de directă aplicare dacă nu ar exista în completare și o reglementare legală. Dar ea există și este cuprinsă în art. 94-97 și art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și în art. 538-542 din NCPP pentru erorile judiciare săvârșite în procesul penal și pentru privarea nelegală de libertate. Nu intrăm în amănunte, dar iată că o problemă activ dezbătută în media din lipsă de documentare este înlăturată[15].

Surprinzător este că în anul 2015 CSM dorește ca la revizuirea Constituției să se elimine răspunderea materială a magistraților, să fie reglementată numai în legea organică, numai pentru fapte săvârșite cu intenție, deci nu rea-credință și gravă neglijență, iar exercitarea dreptului la regres împotriva judecătorului/procurorului să fie la latitudinea statului, să nu constituie obligație. Deci iată cum înțelege CSM să stimuleze judecătorii/procurorii, la o activitate mai atentă, în condițiile în care complexitatea atribuțiilor lor a sporit considerabil, din moment ce judecătorul național, ca și procurorul, trebuie să respecte Convenția CEDO și reglementările comunitare europene. Curtea de la Luxembourg a consacrat, între altele, principiul răspunderii statului pentru activitatea jurisdicțională a judecătorului național și nu pentru încălcarea gravă a dreptului comunitar, ci chiar și numai pentru caracterul manifest (suficient de caracterizat) al acestei încălcări (s-a decis că prin violare suficient de caracterizată trebuie să înțelegem necunoașterea manifestă a dreptului aplicabil de către judecător)[16].

Constituția reglementează răspunderea parlamentarilor (art. 72), răspunderea Președintelui (art. 95, art. 96, art. 99), informarea și răspunderea Guvernului (art. 107, art. 109, art. 111, art. 112, art. 113, art. 114), deci este firesc ca în Constituție să se prevadă și răspunderea judecătorilor și procurorilor. Iată de ce noi optăm pentru o reglementare mai amplă în Constituție, care se modifică mult mai greu, indiferent de partidul aflat la putere și se impune cu o forță superioară. Iar domeniile în care se simte nevoie unor reglementări mai aprofundate sunt foarte numeroase, au reieșit unele foarte recent din activitatea parlamentară și din viața cotidiană. La unele ne-am referit și noi în propunerile făcute și trimitem la ele fără să mai revenim asupra lor.

2. Principiul separației și echilibrului puterilor în stat

Constituția din 1991 nu consacra in terminis principiul separației puterilor[17], însă cerințele lui de fond, astfel cum sunt concepute astăzi, erau respectat din moment ce Legea fundamentală reglementa în mod distinct atribuțiile Parlamentului, Președintelui, Guvernului și a Autorității judecătorești[18]. Cu toate acestea, la revizuirea din 2003 a Constituției, la presiunea partidelor din opoziție, care puneau toate neajunsurile din societate pe seama lipsei unei prevederi exprese, s-a prevăzut în art. 1 alin. 4 că ”Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Modificarea, apreciată uneori în doctrină[19] ca un ”regres științific” nu a produs, cel puțin până în prezent, schimbări profunde și vizibile în activitatea ”titularilor” celor trei puteri. Dimpotrivă, am putea spune că au sporit conflictele între puteri.

Nu este cazul însă aici să intrăm în dezbaterea veche și totuși încă vie a acestei probleme, dar este important să conturăm sumar problema raporturilor constituționale dintre cele trei puteri (funcții): legislativă, executivă și judecătorească.

În raporturile dintre puterea legislativă și puterea judecătorească, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției, deoarece, potrivit art. 126 alin. 1 din Constituție, justiția se realizează prin ICCJ și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Dar, dreptul de control al Parlamentului se exercită și asupra modului cum funcționează organele puterii judecătorești, el stabilind în acest scop prin lege regulile ce constituie dreptul material, precum și de organizare judecătorească, de competență și de procedură, adică cele după care se desfășoară activitatea de judecată și de executare silită. Acest drept se poate exercita însă numai cu respectarea autorității lucrului judecat, art. 15 alin. 2 din Constituție prevăzând că legile, cu excepția celei penale sau contravenționale mai favorabile, nu pot avea caracter retroactiv[20]. Într-adevăr, în doctrină[21], legile retroactive și legile interpretative sunt semnalate ca și posibilități de imixtiune a legislativului în activitatea instanțelor judecătorești[22].

Pe de altă parte, Parlamentul, în cadrul acestui control, nu poate împiedica instanțele judecătorești să-și exercite misiunea lor de realizare a justiției, stabilite de din Constituție.  O imixtiune a puterii legislative care ar pune instanțele judecătorești în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu privire la o anumită categorie de cauză și pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități. De aceea, în cadrul controlului a priori, o dispoziție legală prin care se suspenda cursul judecății și executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate a fost declarată neconstituțională[23].

Puterea judecătorească exercită și ea un control asupra puterii legislative, deoarece soluționează o serie de contestații în cadrul alegerilor legislative, iar ICCJ judecă procesele penale privind senatori și deputați[24], dar mai ales, prin interpretarea pe care o dă legilor cu prilejul aplicării lor[25].

Atunci când legea lipsește, nu este suficient de clară sau este insuficientă, judecătorii sunt obligați să recurgă la interpretare ori să aplice analogia legii sau a dreptului la principiile generale de drept, la cerințele echității etc., deoarece legal (art. 5 alin. 2 NCPC și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 303/2004) ei nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. În acest fel, judecătorul apare la speța concretă ca ”legiuitor”. Desigur, hotărârea de speță nu prezintă caracterele normelor juridice adoptate de legiuitor – general și impersonal, obligatoriu, dar prin repetare la cazuri similare se poate forma o jurisprudență, care constituie în fapt, uneori, un izvor de drept obiectiv[26].

Totuși, puterea judecătorească nu este îndreptățită nici ea să rupă echilibrul constituțional dintre autorități, să tindă la o ”guvernare a judecătorilor”. În acest sens, CCR[27] a statuat că în situația în care judecătorul face un act pe care numai legiuitorul singur putea să-l facă, ori atunci când atribuie valoare legală unui text abrogat sau când refuză aplicarea unei prevederi care are încă forţă legală, judecătorul împietează asupra atribuţiilor legislatorului şi violează principiul separaţiei puterilor, săvârşind un exces de putere[28]. În acelaşi sens, în cazul controlului de constituţionalitate a posteriori, pe bază de excepţie, Curtea a decis iniţial că în situaţia în care o problemă a fost rezervată legii, nici un organ de jurisdicţie nu poate, fără încălcarea prevederilor legale, să se substituie legiuitorului în soluţionarea problemei respective, iar dacă ar face-o, aceasta ar însemna o încălcare a prevederilor art. 124 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii, deci prin aplicarea ei, nu prin ignorarea unei dispoziţii legale[29]. De altfel, art. 5 alin. (1) NCPC interzice în mod expres judecătorului să se pronunţe, în hotărârile ce le dă, pe cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse spre soluţionare.

Faţă de puterea executivă, puterea judecătorească depinde sub mai multe aspecte: numirea judecătorilor o face Preşedintele României, dar numai la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; formula executorie, cu care se învestesc, dacă legea nu prevede altfel, alte titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, face referire la Preşedintele României, care împuterniceşte şi ordonă agenţilor administrativi şi ai forţei publice să execute hotărârea, iar procurorilor să stăruie pentru aducerea ei la îndeplinire. Guvernul, pe cale de ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, poate, după cum rezultă şi din practica sa constantă, elabora sau modifica norme de drept material ori privind organizarea judecătorească, competenţa instanţelor judecătoreşti, procedura de judecată şi de executare silită; Ministerul Justiţiei, exponent al executivului, asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public, fiind şi titularul bugetului pentru instanţele judecătoreşti, cu excepţia instanţei supreme. Şi în legătură cu acest raport, Curtea Constituţională a intervenit pentru a suprima încercările de încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, declarând neconstituţionale acte ale Guvernului prin care acesta urmărea să desfiinţeze sau să modifice hotărâri judecătoreşti[30], să suspende proceduri judiciare (inclusiv executarea silită) în curs[31] ori să supună controlului pe cale administrativă hotărâri ale judecătorilor cu privire la stabilirea taxei judiciare de timbru[32]. Imixtiunea executivului, a puterii politice în general, asupra puterii judecătoreşti este sau ar trebui să fie diminuată semnificativ de faptul că, după numire, judecătorii sunt inamovibili, iar evoluţia carierei lor profesionale şi aspectele disciplinare sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii.

Puterea judecătorească exercită un control asupra puterii executive, îndeosebi prin faptul că soluţionează cererile persoanelor vătămate în drepturile şi interesele lor legitime de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri [art. 52 alin. (1) din Constituţie], deci pe calea contenciosului administrativ. De asemenea, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate (art. 4 din Legea nr. 554/2004). Pe de altă parte, controlul asupra puterii executive se exercită şi prin faptul că judecarea pentru înaltă trădare a Preşedintelui României, ca şi soluţionarea cauzelor penale privind pe membrii Guvernului, pentru faptele săvărşite în exerciţiul funcţiei lor, sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Tocmai pentru a asigura raporturile constituţionale dintre cele trei puteri art. 488 pct. 4 NCPC prevede ca motiv de casare al hotărârilor judecătoreşti definitive depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Am făcut această sumară prezentare pentru a sublinia că deşi judecătorul are un rol hotărâtor în statul de drept, deoarece acesta nu poate funcţiona cu adevărat decât sub controlul unui judecător, ceea ce implică faptul ca el să-şi poată impune puterea de control în raport nu numai cu cetăţenii, ci şi cu celelalte puteri, totuşi între puteri trebuie să existe un echilibru şi un control reciproc. Problema este aceea de a găsi un echilibru între independenţa judecătorului şi activitatea de aplicare/interpretare a legii. Este, fără îndoială, că judecătorii trebuie să fie independenţi în exercitarea funcţiei lor faţă de orice ingerinţă, dar ei nu trebuie să fie independenţi faţă de lege, pe care sunt chemaţi să o aplice. Sigur că această activitate complexă impune şi ea unele elemente de independenţă, dar judecătorii nu trebuie să abuzeze de puterea ce le-a fost conferită deoarece atunci obstrucţionarea justiţiei ar proveni chiar de la ei, care sunt chemaţi să o înfăptuiască. Pericolul epocii noastre, şi nu numai la noi, o spune chiar doctrina franceză[33], este tendinţa judecătorului de a se plasa deasupra legii, să stabilească „legea” lui şi judecătorul să decidă că dreptul îi aparţine, adică să se ajungă la judecătorul-rege. Altfel spus, aşa cum am mai arătat, independenţa reală a justiţiei nu trebuie să degenereze în guvernarea de către judecători, prin substituirea lor Parlamentului.

Pentru a evita astfel de situaţii este necesar ca, în afara judecătorilor, puterile politice să ia măsuri adecvate: politica legislativă coerentă, evitarea inflaţiei legislative, asigurarea unei baze materiale adecvate, salarii suficient de mari – pentru reprezentanţii tuturor puterilor din stat, deoarece toţi sunt supuşi unor interdicţii şi incompatibilităţi -, stabilirea unor criterii de selecţie mai restrictivă în cazul tuturor puterilor etc. – ar putea aduce efecte benefice asupra colaborării şi echilibrului între puteri.

Fiindcă tot vorbim de separarea şi echilibrul puterilor în stat, trebuie avut în vedere că în ultimii ani, atât în doctrina românească[34], cât şi în cea străină[35] se subliniază că stabilirea raporturilor puterii judecătoreşti cu alte puteri nu se poate limita, precum în concepţia tradiţională a separaţiei puterilor, la analiza relaţiilor cu puterea legislativă şi puterea executivă, ci pe de o parte, trebuie avut în vedere că există curţi/consilii/tribunale constituţionale, ca autorităţi politico-jurisdicţionale, independente faţă de orice altă autoritate publică, ce au rolul de a fi garantul supremaţiei constituţionale, iar, pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi raporturile dintre puterea judecătorească şi puterile nestatale, private sau de fapt cum mai sunt denumite. Este vorba de „puterea media” ori de „puterea ştiinţifică” (experţi)[36], dar şi de grupurile de presiune, ce pot fi politice, economice sau sociale şi care pot influenţa activitatea instanţelor judecătoreşti, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu protejează puterea judecătorească faţă de aceste puteri, fiind necesar ca garanţiile art. 6 paragraf 1 să fie extinse şi la asemenea ipoteze.[37]

Iată de ce am spus că iniţiativa preşedintelui Senatului trebuie analizată foarte serios deoarece poate aduce îmbunătăţiri substanţiale mecanismului şi funcţionării statului, desigur dacă este abordată serios, pregătită minuţios şi cu o documentare substanţială prealabilă şi desfăşurată cu sinceritate şi responsabilitate. Dacă se doreşte un MCV românesc cu generalităţi şi preconcepţii, mai bine nu pierdem timp, energie şi bani[38].

3. Relaţii internaţionale potrivit Constituţiei

În art. 10 din Constituţie, un text generos, se stabileşte cu valoare supremă că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.” În explicarea acestui text, în doctrină[39] se subliniază că se desprinde o primă dimensiune a politicii externe româneşti, anume întreţinerea şi dezvoltarea unor relaţii paşnice şi de bună vecinătate cu toate statele şi nu doar cu anumite state (subl. ns. – V.M.C.). Se adaugă că buna vecinătate este privită atât într-un cadru global, cât şi într-unul regional.

Pe de altă parte, din art. 91 rezultă că Preşedintele României încheie trate în numele ţării, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunii diplomatice, iar reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedinte.

În ce priveşte Guvernul, art. 102 alin. (1) stipulează că acesta, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării (subl. ns. – V.M.C.) şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Că Guvernul are atribuţii şi în domeniul politicii externe rezultă şi din art. 87 alin. (1) care arată că Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat, între altele, probleme de interes naţional privind politica externă iar art. 116 alin. (1) stabileşte că ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului, iar între ministere se află desigur şi Ministerul Afacerilor Externe.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, deşi nu rezultă decât sumar în mod expres şi direct din Constituţie [art. 112 alin. (2)] este înscris clar în regulamente, că atribuţii de politică externă are şi Parlamentul, astfel încât este foarte corectă şi exactă afirmaţia că „politica externă reprezintă o zonă de preocupare atât pentru puterea legislativă, cât şi pentru puterea executivă”.[40]

Aşa cum n-am pretins că sunt specialist în drept constituţional, desigur nu mă consider specialist nici în dreptul internaţional public. Dar „zbaterea” (nu dezbaterea) din ultimele săptămâni, din partea Preşedintelui şi a Cancelariei prezidenţiale, a partidelor din opoziţie, a unor analişti politici şi a unor realizatori TV faţă de vizita premierului în unele ţări arabe şi la Baku, unele într-un limbaj suburban, m-au determinat să realizez o mică cercetare a textelor constituţionale şi să observ realităţile din jurul nostru. Am constatat, în primul rând, că din niciun text nu se desprinde un monopol al Preşedintelui României în privinţa politicii externe. În al doilea rând, nu rezultă din Constituţie o subordonare a primului ministru faţă de Preşedinte sub niciun aspect. Sigur că o colaborare pentru realizarea interesului ţării, inclusiv pe plan extern, ar fi benefică, dar această colaborare trebuie să vină din ambele părţi. Dacă Preşedintele României declară, în ţară şi în străinătate, că doreşte un Guvern al său, cu care să poată colabora, că este cazul ca Premierul să-şi dea demisia, că-l va suspenda (poate oare constituţional?) este greu să aştepte o deschidere în afara obligaţiilor strict constituţionale şi legale. Dacă Preşedintele doreşte două mandate ar fi foarte potrivit să fie mai rezervat, deoarece dacă reuşeşte acest lucru cu certitudine aproape se poate spune că va fi obligat şi la alte coabitări. Deci la interesul României trebuie să se gândească toţi actorii politici, nu numai adversarii de moment.

Dacă ne raportăm la realităţile din lume, observăm cu SUA şi numeroase ţări europene întreţin bune relaţii cu China şi ţările arabe, că preşedinţi şi sefi de guverne din ţări puternice au discuţii/negocieri cu preşedintele rus, că fostul preşedinte al ţării a fost în Azerbaidgian, că actualul preşedinte l-a primit la Bucureşti pe preşedintele Turciei etc. Cu toate acestea, numai premierul a greşit grav, încălcând politica externă a României, a Uniunii Europene şi a NATO. Aceste exagerări provoacă mai degrabă dezgust şi revoltă decât antipatie pentru premier. Adică toţi pot face orice dar noi trebuie să stăm cu capul plecat, ascultători deşi Constituţia noastră prevede relaţii paşnice cu toate statele. Iar referirea la Baku este intr-adevăr îngrozitoare: era de reproşat premierului şi ministrului sportului dacă nu participau în condiţiile în care exista o delegaţie românească formată din 147 sportivi cu drapelul României în frunte. Ce semnificaţie are faptul că au participat preşedinţi care pe moment sunt neagreaţi? Nu reprezintă oare ţări ale ONU, Consiliul Europei, NATO? A negociat premierul vreun tratat cu repercusiuni grave pentru ţară sau Europa? Cei mai în vârstă îşi aduc aminte că nici măcar fostul dictator nu a acceptat embargouri asupra evenimentelor sportive: România a participat şi la Olimpiada de la Moscova, boicotată de unele ţări occidentale, dar şi la Olimpiada de la Los Angeles, boicotată de unele ţări socialiste. Sigur că dacă în CSAT se decidea ca România să nu fie prezentă la jocurile europene, prezenţa premierului nu se justifica. Dar nu a fost aşa.

Sportul, cultura, învăţământul, ştiinţa în general trebuie să constituie punţi de legătură şi apropiere cu toate statele, fiindcă până la urmă obiectivul general este acela de a aduce pe calea democraţiei şi statului de drept orice societate, iar acestea sunt mijlpace care pot asigura un început. Sau „răspândirea democraţiei” reprezintă apanajul numai anumitor state?

Pe de altă parte, am mai spus-o chiar şi recent, suntem parteneri strategici ai SUA, dar românii au nevoie de viză, în timp ce alţi cetăţeni din ţări foste comunite nu, şi nu de ieri, ci de multă vreme. Care sunt intenţiile politicienilor de la putere sau din opoziţie, reacţiile unor realizatori atât de agresivi în legătură cu alte aspecte? Altfel spus, poţi să ai credibilitate numai dacă eşti imparţial şi echilibrat în toate aprecierile pe care le faci, în toate evenimentele care sunt de analizat. În rest, e politică de doi bani şi demagogie, iar cei care se informează cât de puţin vor sancţiona la un moment dat asemenea comportamente.

4. Imunitatea parlamentară şi răspunderea Guvernului

Deşi e vorba de două instituţii juridice, media mai ales, dar şi unii politicieni de ocazie le confundă şi de aceea încercăm să stabilim o demarcaţie mai clară între ele.

În ce priveşte imunitatea parlamentară (art. 72) ne-am ocupat în studiul citat chiar la început şi între timp lucrurile s-au limpezit. Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 341/2015, Senatul şi-a modificat Regulamentul, ambele camere au modificat Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor şi deci sunt clare condiţiile în care se poate încuviinţa „percheziţia, reţinerea şi arestarea”, deoarece urmărirea şi trimiterea în judecată se puteau face dintotdeauna fără nicio încuviinţare [art. 72 alin. (2)]. Cu toate acestea Preşedintele României, partidele de opoziţie, anumite ambasade, o parte din  media au fost din nou zguduite de îndrăzneala Senatului României de a respinge de data aceasta cu respectarea tuturor regulilor, cererea de ridicare a imunităţii unui senator. De ce? Pentru că în concepţia lor este suficient să formulezi cererea şi automat trebuie admisă, pentru că altfel suferă statul de drept, democraţia, imaginea ţării în străinătate. Preşedintele critica recent, chiar în Parlament, şi această soluţie şi alta, la care ne vom referi de îndată, cu aceste argumente, dar adăugând şi ideea constituţională că „nimeni nu este mai presus de lege” [art. 16 alin. (2)]. Desigur afirmaţia este corectă şi se aplică la toţi cei care nu sunt parlamentari. Pentru că lor, ca o garanţie pentru ei şi nu ca un privilegiu, li se aplică art. 72 alin. (2).[41] De asemenea se aplică la toţi parlamentarii în mod egal, indiferent că sunt din majoritatea parlamentară sau din opoziţie, că sunt români sau de altă naţionalitate, că sunt bărbaţi sau femei, credincioşi sau atei, înalţi sau scunzi, graşi sau slabi. Şi dacă îmi amintesc bine în urmă cu doar câteva luni s-a respins cererea de ridicare a imunităţii şi unui senator PNL şi unui senator UDMR. Ce a intervenit între timp, deoarece nu îmi amintesc să fi fost vreo răscoală, demonstraţie de stradă etc. Ba chiar statul de drept şi democraţia sunt tot acolo, fiindcă la situaţii egale s-a oferit aceeaşi soluţie. Respingerea cererii nu împiedică cu nimic urmărirea penală şi chiar trimiterea în judecată penală. Repet însă, nu este îngăduit consilierilor să lase pe Preşedinte să se expună în faţa Parlamentului şi a ţării cu argumente pe care le combate orice student silitor care a terminat anul I. Decât dacă cineva din apropierea lui doreşte acest lucru. Cu toate acestea principalul partid de opoziţie a sesizat din nou CCR ceea ce demonstrează fie un politicianism cras, fie necunoaşterea gravă a regulilor de interpretare a normelor de drept la nivelul chiar a conducerii partidului, care cuprinde jurişti cu pretenţii. Dovada de netăgăduit este respingerea sesizării de către CCR în şedinţa din 24 iunie 2015. La fel cum la 8 aprilie 2015 CCR a respins practic şi cererea Preşedintelui de soluţionare a unui conflict de natură constituţională, cu motivarea că un asemenea conflict nu a existat. Nu era mai bine, ca în ambele situaţii, lucrurile să fie mai atent cumpănite, numai în raport cu Constituţia, şi să nu se reacţioneze emoţional sau politicianism?

Ar fi interesant însă de ştiut ce a făcut Parlamentul, Preşedintele şi administraţia sa, Primul ministru şi Guvernul său (îndeosebi Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe), opoziţia etc. pentru a aduce în ţară un deputat căruia i s-a ridicat imunitatea şi care, dacă nu mă înşel este suspect şi într-o cauză mai recentă şi care, de luni bune, s-a refugiat într-o ţară vecină (se poate spune şi prietenă?).

Care este asemănarea între ridicarea imunităţii şi răspunderea Guvernului? Faptul că dacă este un ministru care este şi deputat sau senator, art. 109 alin. (2), în interpretaera dată şi de Curtea Constituţională, pentru fapte penale săvârşite în exerciţiul funcţiei lor numai Camera Deputaţilor, respectiv Senatul au dreptul să ceară urmărirea penală.[42] Dacă ministrul nu este şi parlamentar Preşedintele României are acest drept.[43] Nu este vorba deci de nicio ridicare a imunităţii, ci de solicitarea efectuării urmăririi penale. În urmă cu puţin timp, Camera Deputaţilor nu a cerut (a respins) urmărirea penală a premierului. Evident că reacţiile au fost imediate şi pe măsură, i s-a cerut demisia, a fost ameninţat cu suspendarea, a fost acuzat de toate relele, inclusiv că s-a dus pentru operaţie în străinătate (şi unde?, în Turcia, unde preşedinte este cineva care a fost la Baku şi iată cum s-au aranjat lucrurile), ceea ce echivalează cu “autoexilare” şi “autosuspendare”, dacă nu chiar cu o tentativă de fugă din ţară cum titra o televiziune etc. Şi în legătură cu acest text trebuie observat că Preşedintele României, Senatul şi Camera Deputaţilor au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, nu li se impune obligaţia de a face acest lucru. Şi Camera Deputaţilor nu a cerut, soluţie perfect constituţională. După cum a subliniat Curtea Constituţională[44], dacă subiecţii calificaţi la care se referă art. 109 alin. (2) refuză să dea curs unei sesizări, Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României îşi asumă răspunderea politică pentru temeinicia deciziilor. În aceşti termeni se pune problema, nu cu reacţii emoţionale, acuzaţii, jigniri etc. Nu trebuie uitat niciun moment că “acuzaţia” nu înseamnă vinovăţie şi cu atât mai mult condamnare, iar art. 23 alin. (11) din Constituţie stabileşte că “până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Dispoziţia constituie o garanţie esenţială a libertăţii individuale şi prea uşor se uită de prezumţia de nevinovăţie.

Faţă de poziţia publică a Preşedintelui României, care a declarat că poate îl suspendă sau poate că nu îl suspendă pe premier se mai ridică o problemă foarte serioasă şi anume dacă Preşedintele României îl poate suspenda şi pe premier dacă s-a cerut urmărirea penală. Un singur analist, cel puţin din ce am văzut/citit, directorul onorific al Pro Democraţia, care mi se pare mai documentat şi mai echilibrat, a sesizat că problema presupune corelarea art. 107 alin. (2) şi (3) şi art. 110 alin. (2), care stabilesc că Preşedintele României nu-l poate revoca pe primul ministru. În doctrină[45] se subliniază că prim ministrul apare ca o autoritate executivă de sine stătătoare care are prerogative proprii, iar revocarea lui echivalează cu revocarea Guvernului, iar această operaţie juridică denumită retragerea încrederii, se poate face numai de către Parlament, pe calea unei moţiuni de cenzură. Potrivit art. 109 alin. (1) teza I Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar art. 110 alin. (2) referindu-se la încetarea mandatului Guvernului şi vizând situaţiile prevăzute de art. 106 în care se află primul ministru, exceptează şi el revocarea. Deci, dacă Preşedintele nu-l poate revoca pe primul ministru, într-o interpretare logică şi sistematică ni se pare că nu poate lua nici o altă măsură, cum ar fi suspendarea, care deşi o măsură aparent mai uşoară ar avea acelaşi efect cu revocarea. Dacă există dubii, este încă un caz în care o nouă Constituţie trebuie să fie şi mai explicită.

5. Autoritatea judecătorească-puterea judecătorească-justiţie-parteneri şi auxiliari ai justiţiei

Am arătat şi mai devreme că în Constituţia din 1991 nu s-a reţinut noţiunea de “puteri”, ci Titlul III poartă denumirea de “Autorităţi publice”, reglementându-se Parlamentul (capitolul I), Preşedintele României (capitolul II), Guvernul (capitolul III), Raporturile Parlamentului cu Guvernul (capitolul IV), Administraţia publică (capitolul V) şi Autoritatea judecătorească (capitolul VI). Acest ultim capitol, care ne interesează aici, cuprinde dispoziţii privind instanţe judecătoreşti (secţiunea 1), Ministerul Public (secţiunea a 2-a) şi Consiliul Superior al Magistraturii (secţiunea a 3-a).  În anul 2003, cu ocazia revizuirii Constituţiei, s-a înscris în art. 1 alin. (4) principiul separaţiei puterilor în stat, dar Titlul III a rămas cu aceeaşi denumire şi aceeaşi structură, adică nu avem drept capitole “Puterea legislativă”, “Puterea executivă” şi “Puterea judecătorească”. Datorită acestui lucru mulţi politicieni, analişti, jurnalişti etc., uneori chiar jurişti, confundă “Autoritatea judecătorească” cu “Puterea judecătorească”, apreciind că justiţia se înfăptuieşte de instanţele judecătoreşti şi procurori, organizaţi în Ministerul Public, alteori că ea se realizează de instanţă, procurori şi CSM şi, în sfârşit, uneori se vorbeşte chiar şi de avocaţi, deşi Capitolul 6 nu are nici o referire la ei. Dureros sau neplăcut este că această confuzie o făcea şi fostul Preşedinte al ţării şi primul ministru şi foşti ori actuali miniştri ai justiţiei, ba chiar şi CSM.[46]

Am scris de multe ori pe această temă[47] şi nu este cazul să revin şi să plictisesc, dar câteva precizări socotesc necesar să fac deoarece, cu voie sau fără voie, confuzia persistă şi se multiplică, în condiţiile în care art. 126 alin. (1) o spune clar şi categoric “justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Tocmai de aceea chiar dacă există şi alte organe de jurisdicţie sau cu atribuţii jurisdicţionale, pentru a se respecta principiul accesului liber la justiţie trebuie să se asigure şi accesul la cel puţin o instanţă judecătorească.[48]

În afară de publicaţii am explicat direct acest lucru fostului Preşedinte al ţării, în singura ocazie în care l-am întâlnit și am participat cu alţi colegi, la o întâlnire prin anul 2009, când a avut loc aşa numita “grevă a magistraţilor”. Nu a înţeles sau nu vrut să înţeleagă, a folosit în continuare noţiunea de “justiţie” cum îi dictau interesele. Actualului prim ministru ne-am adresat, cu bună credinţă, printr-un studiu publicat, dar dedicat special domniei sale[49], însă nu a dat nici un semn că ar fi receptat sau înţeles problema. Nu aşteptam mulţumiri sau măriri dar un semn măcar printr-un consilier speram. Relativ recent actualul ministru al Justiţiei a apreciat în nume personal, dar şi în numele primului ministru că atâta vreme cât sunt ei în Guvern procurorii vor fi magistraţi. Se pare că în ultima vreme premierul înţelege altfel lucrurile, dar nu dorim să insistăm asupra acestui aspect, în condiţiile în care în ultima vreme Preşedintele, politicieni din opoziţie, media îl atacă pe premier din toate părţile. Nu ştiu dacă se încearcă schimbarea majorităţii parlamentare şi a Guvernului prin alte mijloace decât cele constituţionale, politice, dar, în orice caz vremurile sunt prea tulburi pentru un stat de drept. Confuzia poate fi datorată poate şi modului în care fostul ministru de Justiţie din anul 2005 a înlăturat noţiunea de magistrat din legislaţia specifică. Deşi Constituţia din 2003 folosea noţiunea de “magistrat” sau “magistratură” [art. 40 alin. (3), art. 52 alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. e), art. 133 şi art. 134], la modificarea Legii nr. 303/2004 termenul „magistrat” s-a înlocuit cu cele de „judecător” şi „procuror”. Posibil ca această modificare să fi fost impusă de dorinţa ministrului şi a fostului Preşedinte să poată modifica legea pentru a prelua din competenţele CSM propunerea procurorilor cu funcţii de conducere la nivel naţional, politizând în acest fel numirea lor. Aceasta deoarece decizia CEDO în sensul că procurorii români, chiar acţionând ca magistraţi în cadrul Ministerului Public, nu îndeplinesc cerinţa de independenţă faţă de Executiv s-a pronunţat de abia în anul 2007 când deja de 2 ani procurorii nu mai erau consideraţi magistraţi.[50]

Ceea ce este clar în condiţiile actualei Constituţii este că procurorii nu înfăptuiesc justiţia nici în procesul civil nici în procesul penal.[51] Despre poziţia lor s-a discutat mult, soluţiile sunt diferite şi în alte ţări, nu dorim să mai insistam dar ceea ce este clar – chiar dacă ar aparţine puterii executive – este că au o poziţie specifică, distinctă, şi nu este nimic degradant. Am mărturisit cu un alt prilej[52] că la absolvirea facultății, dacă nu eram repartizat asistent universitar, alegeam să fiu procuror, chiar dacă ei nu mai purtau o uniformă foarte frumoasă pe care o aveau şi care mă impresiona teribil în copilărie. Cred că mai există procurori pensionari care le pot povesti colegilor mai tineri.

Bineînţeles, nici CSM nu poate face parte din puterea judecătorească, ci art. 133 alin. (1) stabileşte rolul său de garant al independenţei justiţiei. Aici însă noţiunea de justiţie e folosită în alt înțeles decât cel folosit în art. 126 alin. (1), deoarece atribuţiile Consiliului se referă şi la procurori, care, aşa cum am arătat, nu înfăptuiesc justiţia. Poate de aceea, pentru a evita confuziile, în unele ţări, cum este Franţa, există două consilii distincte, unul pentru judecători şi unul pentru procurori.

În sfârşit, este evident că nici avocaţii/consilierii juridici nu înfăptuiesc justiţia căci asistă/reprezintă părţile dintr-un proces, civil sau penal.

În concluzie să reţinem că noţiunea cea mai largă „Autoritatea judecătorească” nu se confundă cu „Puterea judecătorească”, care aparţine instanţelor judecătoreşti, singurele care înfăptuiesc justiţia. Dar indiferent de felul procesului și de faptul că justiţia se înfăptuieşte numai de către instanţele judecătoreşti, procesul nu ar exista fără părţi şi fără prezenţa altor persoane/organe. De aceea se spune că justiţia are şi parteneri şi auxiliari. Parteneri, care şi ei au studii juridice superioare, sunt, datorită atribuţiilor lor, procurorii – al căror rol diferă, fiind mult mai pronunţat în procesul penal -, avocaţii, consilierii juridici, magistraţii-asistenţi, executorii judecătoreşti şi mai rar, notarii publici. Auxiliari ai justiţiei, chiar dacă au studii superioare, sunt grefierii, arhivarii-registratori, aprozii, agenţii de procedură etc. În acest sens se poate spune că partenerii şi auxiliarii justiţiei participă la înfăptuirea justiţiei, la activitatea judiciară a instanţelor judecătoreşti.

Cu prilejul revizuirii sau al elaborării unei noi Constituţii ar trebui fixate mai bine misiunile şi locul fiecărei autorităţi în cadrul sistemului puterilor/funcţiilor/atribuţiilor statului, pentru a se evita orice confuzie, dar şi pentru a stabili nu numai separaţia, ci şi echilibrul puterilor, adică modul în care se poate realiza în cadrul statului de drept şi al democraţiei constituţionale, controlul reciproc între puteri.


[1] Studiul ” Câteva reflecții asupra unor evenimente politico-juridice petrecute la început de an”, disponibil pe JURIDICE.ro, 3 aprilie 2015, completat și revizuit, apare și în Revista Română de Drept Privat nr. 2/2015, pp 34-54.

[2] A. Pleșu, Onomastică, în volumul ”Comedii la porțile Orientului”, Editura Humanitas, București, 2005, p. 42

[3] C. Troncotă, Duplicitarii, Editura Elion, București, 2014, p. 288.

[4] D. Ioncică (coord.), Geneza Constituției României 1991, Regia autonomă, Monitorul Oficial, București, 1998; A. Iorgovan, Odiseea elaborării Constituției, Editura Uniunii Vatra Românească, Târgu-Mureș, 1998.

[5] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Editura Național, București, 1996, p. 121, inclusiv nota 262. Ideea este reluată după 10 ani în care s-au întâmplat prea puține lucruri – vezi  V. M. Ciobanu, Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile în România, în Dreptul nr. 2/2006, în special, pp. 29-30 și 38.

[6] J. C. Soyer, Justice en perdition, Ed. Plon, Paris, 1982, p. 57.

[7] E. Heroveanu, Principiile procedurii judiciare, București, 1932, p. 389.

[8] P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Iași, 1932, p. 299.

[9] M. Manoilescu, Etica politică, Ed. Spandagino, 2010, apud. A. Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Ed. Polirom, Iași, 2015, p. 167.

[10] Citeam recent că un pastor american nu vorbea decât despre infern, de foc, pucioasă, de suflete în agonie, terorizându-și credincioșii că dacă nu se opresc din păcătuit se vor prăji pentru eternitate în Iad. După ce a avut un accident și a trecut printr-o experiență NDE (experiență la granița cu moartea) și s-a întâlnit cu ființa de lumină, s-a schimbat profund și vorbea numai despre iubire și numai despre iubire – vezi P. Jovanovic, Anchetă asupra existenței îngerilor păzitori, Ed. Philobia, București, 2011, p. 60, nota 48. La noi oare ce ar trebui să ni se întâmple pentru a interveni o schimbare?

[11] W. Stevenson, Vera Atkins, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 377.

[12] A se vedea pentru dezvoltări, C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2008, pp. 163-207.

[13] V. M. Ciobanu, Propuneri tehnice pentru revizuirea Constituției României, disponibil pe JURIDICE.ro pe data de 7 martie 2013.

[14] L. Boia, Cum s-a românizat România, Ed. Humanitas, București, 2015, p. 39.

[15] A se vedea pentru o analiză, sub imperiul reglementării atunci în vigoare, V. M. Ciobanu, Responsabilitatea serviciului public al justiției și a judecătorului, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2007, pp. 82-89.

[16] Vezi, pe larg, C. Toader, Comentariu la Hotărârea CJCE din 30 septembrie 2013, cauza Kobler v. Austria, în Analele Universității București, 2004 – IV, pp. 128-136.

[17] A fost respins un amendament în acest sens, cu mențiunea, în principal, că principiul separației puterilor în stat, în forma sa prezentă, nu mai este cunoscut în constituțiile moderne – vezi în Geneza…, p. 114, 1 (4). 13.

[18] Profesorul I. Deleanu, sublinia cu prilejul dezbaterilor asupra tezelor titlului I din Constituția din 1991 că un reper important al activității Comisiei de redactare a fost ”protejarea prerogativelor puterii relativa autonomie a organelor statului și interdependența acestora, astfel încât, niciuna dintre autoritățile publice să nu poată aspira la omnipotență ori să poată aluneca spre voluntarism și aroganță.” – vezi în Geneza…, p. 63.

[19] I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și comparat, Editura ALL Beck, București, 2006, p. 69.

[20] CCR, Decizia nr. 9/1994, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 326/25 noiembrie 1994.

[21] R. Perrot, Institution judiciaires, Ed. 4, Paris, 1992,  32.

[22] În privința admisibilității legilor interpretative în actualul sistem constituțional din țara noastră, vezi V. M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 14-15; vezi și J. Vincent, S. Guinchard, G. Montgnier, A. Varinard, Institution judiciaires, Ed. Daloz, Paris, 1991, pp. 95-100 (autorii se referă și la legile de validare a ordonanțelor și la legile de amnistie).

[23] CCR, Decizia nr. 6/1992, M. Of., Partea I, nr. 48/4 martie 1993. S-a decis însă că stabilirea prin lege și a altor titluri executorii decât hotărârea judecătorească nu are semnificația încălcării regimului de separația între puterile legiuitoare și cea judecătorească, din moment ce debitorul are posibilitatea ca, pe calea contestației la executare, să supună litigiul ce ar rezulta din opunerea sa la executarea instanței judecătorești (Decizia nr. 75/1993, M. Of., Partea I, nr. 89/11 mai 1993). Totuși, CCR a decis într-o altă cauză că nu orice intervenție a puterii legiuitoare cu privire la rezolvarea unor procese aflate în curs de soluționare încalcă prevederile constituționale, chiar Codul de procedură civilă prevăzând cazuri de suspendare legală a judecății unor cauze – Decizia nr. 77/2004, Curierul Judiciar nr. 4/2004, pp. 65-66. Pentru poziția CEDO, în sensul că în principiu nu este admisibil amestecul puterii legislative în administrarea justiției în scopul de a influența soluționarea litigiului, vezi cauza Gorraiz Lizarraga și alții v. Spania, decizia din 27 aprilie 2004, Revista Română de Drept al Mediului nr. 1/2005, pp. 86-89.

[24] După cum se știe, potrivit art. 72 alin. 1 din Constituție, deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. În jurisprudența CEDO, s-a precizat că recunoașterea imunității parlamentare are în vedere și menținerea principiului separației puterilor între puterea legislativă și cea judecătorească, vezi. C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. ALL Beck, București, 2005, p. 485.

[25] CCR a decis constant că interpretarea textelor de lege, chiar dacă este legată și de respectarea unei prevederi constituționale, este de atributul suveran al instanțelor judecătorești, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac și nu prin invocarea excepțiilor de neconstituționalitate – Decizia nr. 42/1993, nr. 51/1993, nr. 29/1994, nr. 64/1994, nr. 66/1994, M. Of., Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993, nr. 12/19 ianuarie 1994, nr. 145/8 iunie 1994, nr. 177/din 12 iulie 1994, nr. 362/27 decembrie 1994; Decizia nr. 115/2005, nr. 133/2005, nr. 143/2005, nr. 183/2005, Curierul Judiciar nr. 5/2005, pp. 32-33. Pe de altă parte, CCR a subliniat că prin interpretarea și aplicarea de către instanță a textelor de lege nu se realizează un transfer de competență din sfera puterii legislative în sfera puterii executive și judecătorești – Decizia nr. 241/2005, Curierul Judiciar nr. 7-8/2005, p. 70.

[26] Pentru dezvoltări, a se vedea V. M. Ciobanu, Independența judecătorului și principiul legalității în procesul civil, Revista Română de Drept Privat nr. 1/2010, pp. 43-55.

[27] Avizul consultativ nr. 1/5 iulie 1994 privind propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, M. Of., Partea a II-a, nr. 166/16 iulie 1994. Vezi, pentru critica argumentării CCR, C. C. Popescu, Comentariul la Decizia din 8 decembrie 1998 – CEDO, Secția I – Cameră, Cuza A. și M. C. contra României, în Pandectele Române nr. 3/2003, pp. 185-192. A se vedea, pentru doctrina și practica mai veche, C. Hamangiu, R. Hutschneker, G. Iuliu, Recursul în casație și contenciosul administrativ, Editura S. Ciornei, București,

[28] În sensul că instanţele judecătoreşti nu pot proceda nici la modificarea şi completarea legilor şi nu au nici competenţa de a stabili o lege în vigoare să nu se aplice, după cum nu pot impune, celor cărora le aparţine iniţiativa legislativă, să şi-o exercite, vezi C.S.J., sec. cont. adm., dec. nr. 767/1996, Dreptul nr. 7/1997, pp. 97-98. S-a decis şi că o critică a reglementării pe calea recursului este inacceptabilă deoarece, dacă susţinerea ar fi primită, ar echivala cu conservarea aptitudinii instanţelor judecătoreşti de a refuza aplicarea legii sau de a modifica dispoziţiile acesteia, prin încălcarea gravă a principiului separaţiei puterilor în stat – C.A. Braşov, dec. nr. 699 (R) 1997, în Culegere de practică judiciară 1997, p. 64.

[29] Dec. nr. 3/1993 şi nr. 27/1993, M. Of., p. I, nr. 95 din 17 mai 1993 şi nr. 163 din 15 iulie 1993. Problema trebuie examinată desigur şi în raport cu jurisprudenţa CEDO, care este în sensul că refuzul instanţelor judecătoreşti de a statua pe fond în acţiuni civile care vizează proprietatea, pe motivul incompetenţei absolute a instanţelor judecătoreşti în asemenea gen de litigii (când legiuitorul şi-a rezervat dreptul de a repara prin lege daune suferite), violează art. 6 paragraful 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă – vezi C.L. Popescu, comentariu la Hotărârile din 11 februarie 2003, Cauzele State şi alţii (C) România, Grigore (C) România şi Tărbăşanu (C) România, din 25 februarie 2003, Cauzele Popovăţ (C) România şi Szava (C) România din 4 martie 2003, Cauzele Popovici şi Dumitrescu (C) România, C.J. nr. 3/2003, pp. 64-65; Hotărârea din 30 septembrie 2003, cu nota V. Pătulea, Dreptul nr. 3/2006, pp. 245-255. Pe de altă parte, s-a decis că nu au autoritate de lucru judecat acele hotărâri care resping acţiunea pe motiv că legea nu prevede, că soluţionării conflictului i-ar fi aplicabilă o altă reglementare sau pe considerentul că ar depăşi puterile autorităţii judecătoreşti, astfel că în asemenea cazuri introducerea unei noi cereri, care să asigure accesul la justiţie, este posibilă – C. Ap. Cluj, sec. civ., dec. nr. 236/2000, în Buletinul jurisprudenţei 2000, pp. 309-311.

[30] Dec. nr. 333/2003, P.R. nr. 2/2003, pp. 15-18, nr. 63.

[31] Dec. nr. 259/2003, P.R. nr. 5/2003, pp. 22-27, nr. 284, nr. 540/2003, C.J. nr. 8/2003, pp. 73-76 şi dec. nr. 388/2003, C.J. nr. 12/2003, pp. 64-66.

[32] Dec. nr. 127/2003, în M.Of., p. I, nr. 275 din 18 aprilie 2003.

[33] J. D. Bredin, Déontologie et résponsabilité du juge, în vol. „Le service public de la justice”, Ed. Odile Jacob, Paris, 1998, p. 169.

[34] I. Muraru, M. Constantinescu, Rolul curţilor constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor în stat, Dreptul nr. 9/1996, p. 4.

[35] L. Cadiet, Découvrir la justice, Ed. Dalloz, Paris, 1997, p. 52. A se vedea pentru raporturile dintre autoritatea judecătorească şi partidele politice, J. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, op. cit., pp. 92-95.

[36] A se vedea L. Cadiet, op. cit., 1997, pp. 55-59.

[37] S. Guinchard, M. Bandrac, X. Lagarde, M. Douchy, Droit Proccesuel. Droit commun du proces. Ed. Daloz, Paris, 2001, pp. 458-460.

[38] Este de semnalat că recent experţii MCV şi-au făcut din nou prezenţa, au făcut vizite, au avut loc discuţii, dar, din comunicate, cel puţin, nu rezultă nici de această dată cine sunt experţii, ce obiective concrete au avut, ce au stabilit etc., ci numai generalităţi care vor pregăti probabil un raport la fel de „sterp” ca celelalte.

[39] Şt. Deaconu, în Constituţia România. Comentariu pe articole (coord. I. Muraru, E. S. Tănăsescu), Ed. C. H. Beck, 2008, p. 203.

[40] Idem, p. 851.

[41] A se vedea şi Decizia CCR nr. 93/1999, în M. Of., p. I, nr. 300 din 28 iunie 1999.

[42] Dispoziţia se aplică şi foştilor membrii ai Guvernului, parlamentari sau nu – CCR, Decizia nr. 665/2007, M. Of., p. I, nr. 547 din 10 august 2007.

[43] CCR, Decizia nr. 270/2008, în Decizii relevante ale Curţii Constituţionale 2007-2010, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 947-952.

[44] CCR, Decizia nr. 1133/2007, în M. Of., p I, nr. 859 din 12 decembrie 2007.

[45] D. Apostol-Tofan, în Constituţia … (coord. I. Muraru, E. S. Tănăsescu), pp. 989-991.

[46] A se vedea, de exemplu, în V.M. Ciobanu Din nou despre obstrucţionarea justiţiei, intrarea în vigioarea a Noului Cod de procedură civilă, atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi rolul Curţii Constituţionale, în RRDP nr. 3/2012, pp. 25-30.

[47] V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 10-17; V.M. Ciobanu, op. cit., în Dreptul nr. 2/2006, pp. 33-36; V.M. Ciobanu, în Constituţia … (coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu), pp. 1217-1225, 1234-1236.

[48] V.M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuţional civil. Arbitraj. Drept notarial, Ed. Naţional, Bucureşti, 2013, pp. 80-81.

[49] V. M. Ciobanu, Cu bună-credinţă PREMIERULUI: trei probleme juridice ce trebuie lămurite, disponibil pe www.juridice.ro, 8 aprilie 2013 (pct. 39).

[50] Hotărârea din 27 aprilie 2007, Cauza Dumitru Popescu vs. România, în C.J. nr. 6/2007, p. 50.

[51] A se vedea dezbaterile, în Geneza…, pp. 527-590.

[52] V.M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 6/2013, p. 55.


Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti