Litanii pe altarul drepturilor omului

Data publicării: 18.09.2015
Print Friendly, PDF & Email
8,319 citiri

ESSENTIALS-Florentin-TucaTrăim vremuri din ce în ce mai tulburi, inclusiv din perspectiva raporturilor dintre stat și cetățenii lui, iar prognozele lui Orwell privitoare la totalitarismul de tip nou devin din ce în ce mai credibile și mai neliniștitoare deopotrivă. Sunt motivele pentru care orice veste care vine să contrazică asemenea predicții (ori măcar să amâne confirmarea lor) merită salutată cu salve de speranță.

Relativ recent, de exemplu, Consiliul Barourilor Europene a anunțat ca a câștigat (în prima instanță) un litigiu in Olanda, urmare căruia guvernul olandez este obligat ca, în termen de 6 luni, să ajusteze politica serviciilor de securitate în ceea ce privește supravegherea avocaților astfel încât să existe garanțiile unui veritabil control prealabil, exercitat de către un organism independent, pentru a preveni sau a întrerupe supravegherea comunicărilor între avocați și clienți. Tribunalul în cauză a apreciat drept ilegală procedura de interceptare a acestor conversații doar în baza unor decizii guvernamentale, după cum contrară legii a fost calificată și dezvăluirea către procurori a datelor interceptate de serviciile secrete[1].

O asemenea decizie precum și altele similare pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (voi reveni asupra lor) îmi amintesc însă de inițiativa recentă a unui amic, fost ministru, bun jurist și – rara avis – politician serios și integru, care a luat o poziție publică împotriva proiectului de amendare a legislației românești privind profesia de avocat. Protestul său viza amendamentele propuse de un senator și care – într-un întâmplător acord cu decizia judiciară evocată mai sus – aveau ca scop asigurarea unui plus de protecție pentru secretul profesional al avocatului și confidențialitatea corespondenței acestuia cu propriul client. Potrivit acestui protest, noile norme care restricționează mai sever imixtiunea anchetatorilor în birourile de avocați ar fi rezultatul unei „cârdășii” dintre senatorul inițiator și conducerea uniunii barourilor și reprezintă o dedicație „pentru a salva pielea avocaților suspecți de corupție”. „Vom asista – zice fostul ministru – la o litanie pe altarul drepturilor omului și probabil la un pomelnic de precedente CEDO care ar susține amendamentele, fără să se sufle niciun cuvânt despre distanța astronomică dintre nivelul de integritate din profesia de avocat și compatibilitatea cu acele standarde. Acest „culcuș” legal pe care avocații și l-au pregătit pentru corupți demonstrează nevoia de reformă profundă a profesiei de avocat, nevoia unei legi cu adevărat revoluționare care să pună bazele unei noi profesii de avocat, în care monopolul să nu mai poată fi acoperiș pentru lipsa de integritate, corupție și deprofesionalizare”. Văzând declarația de presă care dezvoltă aceste obiecțiuni, mi-am dat seama imediat că ele au o motivație strict politico-electorală. Cu toate astea, rațiunile care au stat la baza lor nu au reușit să spele gustul amar pe care l-am încercat citindu-le. Asta nu doar că aceste obiecțiuni vin din partea unui jurist cerebral – el însuși (auto-suspendat) membru al baroului -, ci și pentru că ele ignoră principii esențiale ale exercițiului profesiei de avocat (I). În plus, comentariile virulente ale fostului ministru mă necăjesc și pentru alinierea lor noii tendințe de reconsiderare a poziției avocatului în societate și de acceptare că, adesea, când interesele superioare de partid și de stat o cer, avocatul ar trebui să devină agent al forței publice. O schimbare treptată de perspectivă care este, de altfel, în acord cu tot mai vizibila reconsiderare ideologică și juridică a drepturilor omului (II). În fine, respectivele obiecțiuni sunt, din păcate, viciate de prejudecăți și sofisme (III).

I. Secretul profesional este un principiu fundamental al exercitării profesiei de avocat, iar încălcarea lui reprezintă, în același timp, o violare a dreptului la intimitate și la libertatea corespondenței 

Nu intenționez să fac din acest text un prilej de dispută cu fostul ministru și fostul confrate (un indiciu în acest sens fiind și publicarea lui cu relativă întârziere față de momentul polemicilor generate de respectivele amendamente). De asemenea, nu urmăresc ca el să însemne o detaliată analiză tehnico-juridică ori o colecție de cuvinte mari la adresa rolului și statutului avocatului în lume. Cu toate acestea, ideile și principiile care asigură fundalul merită evocate.

Așadar, Legea privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, normele statutare adoptate în aplicarea ei și prescripțiile relevante din Codul deontologic al avocatului în Uniunea Europeană fac din regula păstrării secretului profesional un principiu fundamental al acestei profesii și califică drept abatere disciplinară gravă încălcarea obligației de confidențialitate[2]. Acest principiu este expresia normativă a liantului esențial dintre un avocat și clientul lui: încrederea.

Principiul evocat nu are, evident, o valoare absolută. Statutul profesiei de avocat a menționat, la epoca adoptării sale, și situațiile de excepție care permit derogări de la regulă: i) perchezițiile și ridicarea de înscrisuri în baza unui mandat judecătoresc emis cu respectarea procedurilor legale, ii) interceptarea convorbirilor avocatului și a corespondenței sale cu observarea rigorilor procedurale specifice și, respectiv, iii) divulgarea unor informații necesare în apărarea avocatului când acesta este supus unor anchete penale sau disciplinare.[3]

Ulterior însă, sfera acestor excepții de la inviolabilitatea secretului profesional al avocatului a fost lărgită și cu alte derogări, foarte discutabile din perspectiva constituționalității lor. Voi reveni asupra subiectului în secțiunea II.

În orice caz, principiul confidențialității în relația avocat-client și excepțiile de la acest principiu trebuie privite, evident, și în lumina normelor cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și interpretate (și) din perspectiva soluțiilor jurisprudențiale ale Curții de la Strasbourg. Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturile Omului (CEDO) protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței. Conform jurisprudenței Curții, percheziţia biroului avocatului este privită ca o ingerinţă în viaţa privată şi a corespondenţei şi, potenţial, a domiciliului. Pentru a nu constitui o încălcare a prevederilor art. 8, orice percheziție efectuată la biroul unui avocat trebuie să conțină anumite garanții speciale de procedură, să constituie o măsură prevăzută de lege, având un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.[4]

Potrivit acestor norme și orientări jurisprudențiale, ingerințele în relația și comunicarea avocat-client trebuie tratate cu strictețe și cu prudența necesară în cazurile în care un principiu sau o valoare fundamentală sunt încălcate. În alți termeni, ocrotirea dreptului la viață privată, la inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței ar trebui să reprezinte regula, iar limitările acestor drepturi să intervină doar excepțional și doar când interese publice majore o justifică. Atunci când însă ingerințele devin atât de numeroase și se instalează în rutină, riscul major este ca dreptul însuși să fie sufocat.

II. Pericolul de a cere avocaților să se comporte ca procurori 

Așa cum arătam anterior, în ultima vreme, sfera celor trei inițiale excepții de la inviolabilitatea vieții private și a secretului profesional ale avocatului a fost lărgită și cu alte derogări, toate subordinate ideii că avocații ar trebui să devină și ei agenți ai statului în lupta împotriva mafiei și a corupției. Că există mafie și corupție asta e indiscutabil, dar cerința ca avocații s-o demaște și s-o înfiereze are aer inchizitorial și, înainte de orice, contravine principiilor fundamentale prevăzute în Legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat: libertatea și independența profesiei (art. 1) și dreptul avocatului și al clientului de a nu fi stânjeniți sau controlați în cooperarea lor, „direct sau indirect de nici un organ al statului” (art. 36).

Fără a intra în detaliile tehnice ale reglementărilor, evoc doar câteva exemple: i) obligația avocaților de a dezvălui organelor fiscale – la cererea acestora – „informații și documente cu relevanță fiscală ori pentru identificarea contribuabililor sau a materiei impozabile sau taxabile” (art. 59 alin. 4) din Codul de procedură fiscală); ii) obligația de raportare către Uniunea Națională a Barourilor din România care transmite mai departe raportările către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în cazul în care avocatul are „suspiciuni că o operațiune care urmează a fi efectuată (sau care a fost efectuată) are ca scop spălarea banilor sau finanțarea actelor de terorism (…)” sau în cazul tranzacțiilor în numerar cu o valoare de cel puțin 15.000 euro (art. 5 alin. 8) din Legea nr. 656/2002)[5]; iii) „obligația de adoptare a unor măsuri de prevenire a spălării banilor și a finanțării actelor de terorism prin aplicarea, după caz, a unor măsuri-standard, măsuri simplificate sau măsuri suplimentare de cunoaștere a clientelei în scopul identificării beneficiarului real” (art. 5 coroborat cu art. 10 lit. f) din Legea nr. 656/2002).

Găsesc aceste norme extrem de iritante. Ele încorsetează într-un mod inchizitorial libertatea profesională a avocatului și-i impun obligații contrare însăși esenței menirii lui. Carevasăzică dacă eu ca avocat am „suspiciuni” (sic!) referitoare la o anumită tranzacție în care clientul îmi cere să-l asist, de exemplu, sunt obligat să devoalez „organelor” respectiva presupunere. Și cine urmează să probeze că eu am avut sau nu zisa bănuială? Detectorul de suspiciuni, cumva?… Tovarășii de la Comitetul Central?… Și-apoi, simpla temere cântărește mai mult decât obligația mea esențială de loialitate cu clientul pe care-l asist? Halal reglementare, ce să mai zic… Ea-mi trezește serioase suspiciuni pe care le raportez cu îngrijorare: ceva nu e în regulă cu dragul nostru legiuitor.

În plus, mărturisesc că aceste exemple și trendul normativ asociat lor mi-au amintit subit de poziția descalificantă adoptată de avocații cuplului Ceaușescu care s-au lepădat de statutul de apărător și-au trecut în tabăra acuzatorilor. Recitind stenograma acelei ședințe[6] am dat însă peste un pasaj foarte adecvat contextului nostru:

Judecătorul: La fiica dumitale (fiica lui Nicolae Ceaușescu – n.m) s-a gasit suma de 90.000 de dolari, iar pe cetatenii care aveau un dolar ii trimiteai in judecata!

Avocatul L.C.: Suntem la aceste 400 (sic!!!!) de milioane de dolari, va rugam si intrebati inculpatul daca nu a deschis vreun cont si nu exista pe numele domniei sale, dar daca totusi contul exista, este de acord si declare ca ii lasa sa vina in tara pentru statul roman, acesti bani in Banca Nationala? 

III. Legea „revoluționară” și avocatul de tip nou 

Poziția adoptată de fostul ministru, redată sintetic în debutul acestui articol, este surprinzătoare și prin stridențele ei.

Întâi, tonul ușor ironic la adresa Curții Europene a Drepturilor Omului. „Litaniile pe altarul drepturilor omului” și „pomelnicul de precedente CEDO” care protejează sau urmează să apere secretul profesional și corespondența avocaților cu proprii clienți pot fi, în opinia fostului ministru, luate peste picior ori ignorate câtă vreme în România există și avocați infractori. Pe logica asta, cum infractori avem în toate domeniile, hai să aruncăm la coș și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO pentru că, parafrazându-l pe fostul ministru, în mai toate domeniile există o „distanță astronomică” între modelul de integritate dezirabil și realitatea din teren.

Apoi, acuzația că normele care vin să protejeze secretul profesional și libertatea corespondenței reprezintă un „culcuș” pentru avocații corupți. Un alt sofism. Eu nu contest că în România există avocați vinovați pentru fapte penale sau care abuzează de drepturile lor. Asta nu justifică însă sacrificarea majorității pentru a sancționa minoritatea, după cum abuzurile de diverse drepturi nu face legitimă reprimarea (delegiferarea) lor.

În fine, aspirația fostului ministru pentru o „lege cu adevărat revoluționară care să pună bazele unei noi profesii de avocat în care monopolul să nu mai fie acoperiș pentru lipsa de integritate” mă cam pune pe gânduri. Din nou, știu că avem avocați incompetenți și/sau lipsiți de onoare și/sau delicvenți, însă aluzia la legi „revoluționare” și avocatul de tip nou îmi dă un sentiment de insecuritate. Cât de „revoluționară” să fie noua lege a avocaturii în minunata lume nouă, stau să mă întreb. Într-atât de „revoluționară” încât să oblige avocații să aibă întâlnirile cu clienții în studiourile TV la ore de maximă audiență?! Să impună avocaților sarcina de a cere mandate de la procurori înainte de a-și întâlni clienții?! Sau cumva să devină cireașa de pe tortul normativ evocat mai sus care să proclame obligația avocaților de a opta pentru statut de ofițer sub acoperire sau procuror DNA?!

Cunosc un avocat de tip vechi care, înainte de ’89, își turna sistematic clientul la fosta Securitate. Dacă profilul lui de tip vechi redevine chipul avocatului de tip nou, atunci toate litaniile noastre pe altarul drepturilor omului nu-s decât niște vorbe-n vânt, ducă-se pe pustii.


[1] http://www.ccbe.eu/fileadmin/user_upload/NTCdocument/EN_pr_0415pdf1_1435843144.pdf
[2] De altfel, Codul penal incriminează divulgarea fără drept a secretului profesional (art. 196 alin. 1).
[3] Primele două excepții de la inviolabilitatea secretului profesional sunt prevăzute de art. 35 din Legea nr. 51/1995 și art. 228 din Statutul profesiei de avocat, iar cea de a treia de art. 8 din Statut.
[4] Conform jurisprudenței CEDO, un mandat de percheziție care vizează biroul unui avocat trebuie: a) să conțină motive detaliate cu privire la necesitatea autorizării acestei măsuri; b) să prevadă măsuri speciale în vederea protecţiei materialelor care intră sub incidența secretului profesional (în scopul protejării confidenţialităţii avocat-client); c) să nu fie formulat în termeni largi, ci preciși (referitor la ce anume se caută în timpul percheziției), astfel încât să nu permită o discreție nelimitată a anchetatorului care face percheziția în a căuta și/sau ridica orice documente pe care le găsește la domiciliul profesional al avocatului; d) percheziția să fie efectuată în prezența unui observator independent care să asigure protejarea documentelor supuse secretului profesional. De asemenea, s-a reținut în jurisprudența Curții că dispozițiile legale în vigoare ar trebui să includă prevederi și garanții specifice cu privire la modalitatea în care se poate face percheziționarea și ridicarea documentelor supuse secretului. profesional. A se vedea, cu titlu exemplificative, Hotărârea CEDO din 2.04.2015 (Cazul Vinci contra Franței –
CEDO) care condamnă confiscarea nediferențiată de documente care conț̦in corespondenț̦a confidențială avocat client, în cadrul unei inspecții derulate de Departamentul pentru concurență la sediul a două societăț̦i comerciale, precum și Hotărârea CEDO din 12.02.2015 (Cazul Yuditskaya contra Rusia – CEDO), care condamnă perchezițiile la sediul firmei de avocați și sechestrarea computerelor tuturor avocaților din societate.
[5] Normă care, astăzi, a devenit caducă prin faptul că tranzacțiile în numerar care au o valoare mai mare de 15.000 euro nu mai sunt permise.
[6] http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/revolution/trial-ro.htm


Avocat dr. Florentin Țuca
Managing Partner ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII