Valeriu Stoica: Spațiul juridic în care trăim este măsura libertății noastre

Data publicării: 22.12.2015
Print Friendly, PDF & Email
10,371 citiri

ESSENTIALS-Valeriu-StoicaAndrei Săvescu: Stimate domnule Profesor, bună seara!

Valeriu Stoica: Bună seara!

Andrei Săvescu: Mă bucur să vă revăd, și nu numai că mă bucur, sunt și onorat că sunt în seara aceasta frumoasă de iarnă la dumneavoastră, sunt onorat și că îmi acordați răgaz din timpul dumneavoastră, fiindcă este cea mai rigidă resursă – timpul, nu-i așa? Și vă mulțumesc pentru că v-ați răpit din timpul dumneavoastră să stați de vorbă cu mine pentru comunitatea JURIDICE.ro, deși v-am prevenit că o să fie câteva întrebări neobișnuite. De exemplu, întrebarea cu care aș vrea să încep este legată de premiile STOICA & ASOCIAȚII. Voiam să vă întreb, eram curios cum v-ați hotărât să faceți asta, sunt niște premii vechi, sunt niște premii consistente valoric, iar eu am participat la aproape toate festivitățile de decernare, care coincid cu aniversările casei de avocatură STOICA & ASOCIAȚII, și am observat ceva ce eu aș spune că este distinct față de alte case de avocatură, – aș risca să spun față de orice casă de avocatură unde am participat la așa ceva – sunt niște evenimente pline de stil, parcă nu sunt specific românești. Îmi imaginez că, atunci când sunt la aceste evenimente, parcă sunt într-o societate mai frumoasă decât sunt obișnuit să constat că este societatea românească. Cum v-a venit ideea?

Valeriu Stoica: Există resurse de frumusețe și resurse de bine în societatea românească mai mari decât credem noi. Important este ca ele să fie scoase la lumină. Revenind însă la întrebarea pe care ați pus-o, eu obișnuiesc să spun, deseori, că spațiul juridic în care trăim este măsura libertății noastre. Este o idee în care cred, motiv pentru care o și repet de câte ori am ocazia. O spun și studenților mei, o spun și în asemenea discuții prietenești, o spun și în diferite discursuri, cu diferite prilejuri. E o idee în care cred pentru că spațiul juridic este casa clădită de juriști, de judecători, de procurori, de avocați, de consilieri juridici, de notari, de executori judecătorești, de mediatori, de registratori de proprietate, de editori de carte, de redactori de carte, de editori de site-uri juridice, de redactori de site-uri juridice. Spațiul juridic este, până la urmă, o construcție comună a juriștilor din fiecare țară și din Uniunea Europeană. Într-adevăr, în momentul de față noi trăim într-un spațiu juridic european și într-un spațiu juridic național. Modul în care se armonizează aceste două spații depinde tot de juriști, de juriștii din România, în primul rând. Ca urmare, dacă măsura libertății noastre este acest spațiu juridic construit de juriști, asta înseamnă că sunt cu toții merituoși, dar unii dintre ei sunt adevărați maeștri. Cei care au contribuit, care au performat, care au excelat și excelează în construcția acestui spațiu juridic naţional şi european merită și recunoaștere, și recompensă. Până la urmă, actul de recunoaștere este un act de care are nevoie oricare dintre noi. Recunoașterea înseamnă reflectarea, în mod pozitiv, în ochii celor pentru care vrei să faci ceva și pentru care faci ceva. A construi spațiul juridic este un beneficiu pentru întreaga comunitate. Iată de ce oameni care și-au dedicat întreaga lor viață construcției acestui spațiu juridic, în România, dintr-o perspectivă sau alta, cu instrumente de practician sau de teoretician sau cu ambele instrumente, toți aceștia merită recunoscuți ca atare, ca valori în comunitatea juridică și, în măsura în care e posibil, și recompensați. Acesta a fost gândul cu care, încă din 2007, am început să acordăm acest premiu de excelență pentru întreaga carieră juridică. Anul acesta a fost al nouălea premiu. Profesorul Liviu Pop, eminent jurist, eminent privatist de la Cluj, a fost laureatul premiului în acest an. Am început în anul 2007 cu Profesorul Șerban Beligrădeanu și speranța noastră este că vom continua cât mai mult cu putință, pentru că asemenea acte de recunoaștere și de recompensă pentru cei care contribuie la consolidarea libertății noastre sunt necesare, sunt firești.  În același timp, cred că întreaga comunitate juridică din România ar trebui să multiplice asemenea gesturi de recunoaștere și de recompensă pentru cei care excelează, într-adevăr, într-o carieră juridică.

Andrei Săvescu: Da, ar fi frumos. Dumneavoastră sunteți singura casă de avocatură care face asta și, iată, 9 ani ar fi fost suficient timp să vă urmeze exemplul și alții care ar fi putut să facă asta. Într-adevăr, în lumea aceasta pe fugă sunt oameni merituoși și există valori interesante, după cum probabil că există si vinovății interesante, pentru că, dacă, așa cum spuneați, frumusețea lumii juridice este construită de juriști, probabil că tot ei sunt cauza pentru care lumea juridică nu este, poate, întotdeauna așa cum ne-am dori. În ceea ce-i privește pe tinerii juriști, ei sunt speranța noastră, iar speranța este foarte importantă, fiindcă este ultima pe care o mai avem, nu? Ce valori le-ați sugera tinerilor juriști, sau cum să discearnă între valori și non-valori? Tinerii preiau ceea ce văd în societate, iar dumneavoastră sunteți un model pentru tineri. Valorile, enunțarea valorilor trebuie să vină de la maeștri, cum sunteți dumneavoastră.

Valeriu Stoica: Cea mai importantă valoare este chiar viața cu tot miracolul ei. Dacă vorbeam mai devreme de spațiul juridic și de faptul că el este măsura libertății, până la urmă, libertatea este un zid de apărare a frumuseții și a miracolului vieții. Cea mai importantă valoare pe care o avem cu toții, nu numai juriștii și nu numai cei tineri, este chiar acest miracol al vieții. Ca să apere viața, să apere frumusețea ei, miracolul ei, să apere căutarea fericirii de către fiecare dintre noi, chiar dacă o găsim sau nu o găsim, spațiul juridic trebuie să fie el însuși structurat pe valori importante. Pe lângă libertate, există dreptatea, adevărul, binele, cinstea, seriozitatea, sinceritatea, moderația, bunătatea. Nu e întamplător adagiul ius est ars equi ad boni. Citim acest adagiu mai ales din perspectiva echității, dar dreptatea, echitatea sunt forme de manifestare a binelui. Până la urmă, valoarea supremă este binele, dreptatea trebuie să fie o formă de manifestare a binelui. Dreptul este o artă prin care încercăm să facem ceea ce este echitabil, dar ca formă de manifestare a binelui. Toate aceste valori trebuie să fie internalizate, trebuie să le trăim. Ele nu sunt doar idei abstracte. Viața noastră, de la un cap la altul, este expresia slujirii sau, dimpotrivă, a ignorării acestor valori. Eu cred că juriștii, în primul rând, ar trebui să apere aceste valori, să le consolideze și, în același timp, toate, împreună, să constituie acest sistem de apărare a frumuseții și miracolului vieții. Dreptul nu este un scop în sine, instituţiile nu sunt un scop în sine. Toate au un rost, iar rostul este ca fiecare dintre noi să aibă posibilitatea să evolueze liber în aşa fel încât să găsească ceea ce pentru el constituie frumosul, fericirea, sub semnul binelui.

Andrei Săvescu: Nu risc să vă întreb dacă există o valoare mai importantă binele, frumosul, pentru om, sau funcţionarea cu mecanisme de precizie a societăţii. Pentru că o să depăşim, sunt convins, cadrul acestui interviu…

Valeriu Stoica: Nu este o disjuncţie între valori şi instituţii, dimpotriva, ele sunt complementare. Valorile sunt fundamentele instituţiilor. Dacă instituţiile funcţionează bine, asta înseamnă că valorile care le fundamentează sunt bune. Nu pot exista valori puternice fără instituţii care să funcţioneze eficient şi, invers, nu sunt instituţii bune fără ca ele să fie fundamentate pe valori. Ne putem imagina şi instituţii ale răului, ele au existat în istorie şi unele au funcţionat foarte eficient, uneori chiar şi în România. Din fericire, dincolo de toate necazurile ei, dincolo de neajunsurile ei, România este astăzi o ţară în care se poate trăi liber şi eu cred că toţi cei care nu înţeleg lucrul acesta nu înţeleg resursele extraordinare pe care le are România.

Andrei Săvescu: Care credeţi că este rolul maestrului? În avocatură, maestrul este o instituţie în dobândirea valorilor. Sigur, valorile provin şi din instituţii şi au un caracter intelectual. Care este rolul maestrului, în avocatură? Formulez această întrebare pentru că, de fapt, am una indiscretă: ce a deprins maestrul Stoica de la maestrul său?

Valeriu Stoica: Nu există în avocatură o altă calitate a maestrului decât în alte domenii. Cel care este cu adevărat maestru trebuie să meargă pe drumul cel bun, e singurul lucru pe care trebuie să-l facă. El nu trebuie nici să impună calea, nu trebuie nici să demonstreze că o anumită cale e bună, el trebuie să convingă în mod firesc şi asta o poate face numai dacă el însuşi merge pe drumul cel bun. Trebuie să meargă, pur şi simplu, şi drumul să fie bun. Asta este arta maestrului în orice domeniu, inclusiv în drept, inclusiv în profesia de avocat. Discursurile nu sunt în repertoriul firesc al maestrului. De altfel, eu am o reticenţă faţă de termenul de „maestru”. Până la urmă, este vorba de acei oameni pe care avem şansa să-i întâlnim în viaţă şi care sunt ei înşişi o expresie a firescului. Se poartă firesc, trăiesc firesc, vorbesc firesc, fără emfază, nu au un dublu discurs, sunt sinceri, au o anumită strategie a căii de urmat. Când spun asta mă gândesc că nu nimereşti, pur şi simplu, drumul bun, e nevoie de o anumită strategie de a-l căuta şi, după aceea, este nevoie de o anumită strategie pentru a rămâne pe el. Maeştrii mei în viaţă au fost părinţii mei, de la ei am învăţat ce înseamnă să găseşti drumul bun, să mergi pe drumul cel bun, în mod firesc, fără să ai în niciun fel retorica mersului. În lumea dreptului am avut doi maeştri care făceau acelaşi lucru: mai întâi, Profesorul Constantin Stătescu şi, după aceea, Şerban Beligrădeanu. Sunt ceea ce sunt în lumea dreptului şi pentru că am avut şansa să întâlnesc asemenea oameni, le sunt recunoscător. Mai sunt şi alţii, dar acum, când am ajuns la vârsta bunicilor, învăţ şi de la copii şi învât şi de la studenţii mei. Uneori, studenţii mei sunt maeştrii mei.

Andrei Săvescu: La dumneavoastră resimt şi o aromă de judecător, pentru că aţi profesat ca judecător. Sunteţi avocat de foarte multă vreme, însă mi se pare că simt ceva din echilibrul, din moderaţia unui judecător.

Valeriu Stoica: Nu vă înşelaţi, dar, în acelaşi timp, cred că este şi beneficiul nemeritat al zodiei mele pentru că, fiind născut în zodia balanţei, pun acest echilibru de care vorbiţi dumneavoastră nu pe seama eforturilor mele de a mă autoconstrui, ci pe seama norocului de a mă naşte în zodia balanţei.

Andrei Săvescu: Aş vrea să vă adresez o întrebare care provine nu de la mine, m-a rugat cineva să vă adresez această întrebare, am promis că nici nu dezvălui cine este persoana…

Valeriu Stoica: Nici nu sunt indiscret.

Andrei Săvescu: Întrebarea sună aşa: „Uitându-ne în jurul nostru, viziunea marxistă în care dreptul era considerat ca fiind voinţa clasei dominante ridicate la rang de lege, este valabilă şi astăzi? Dacă nu, de ce?”

Valeriu Stoica: Sunt două mari prostii în istoria intelectuală a omenirii. Din păcate, amândouă au explodat în secolul XX. Prima prostie, care ţine de privilegiul intelectualilor de a fi proşti, este separaţia oamenilor în funcţie de rasă. A doua prostie este separaţia oamenilor în funcţie de clasă. Aceste două mari prostii, aceste două mari aberaţii, aceste două mari erezii de la bunul simţ au dus în secolul XX la drame, la tragedii sângeroase. Cele două sisteme totalitare, sistemul nazist care a transformat rasa în criteriu de diferenţiere şi de excludere, până la excluderea fizică, şi totalitarismul comunist care a transformat clasa în criteriu de excludere, până la excluderea fizică, toate aceste totalitarisme au creat mai multe victime decât toate celelalte sisteme din întreaga istorie a omenirii. Cred că secolul XX a reuşit să „inventarieze” mai multe victime decât toate secolele anterioare. Ca urmare, revenind la întrebarea legată de marxism, nu pot decât să fiu mirat că şi astăzi există în continuare în lumea intelectuală o fascinaţie, uneori chiar foarte mare, pentru această idee a stângii extreme. Eu nu dezavuez stânga, în general, sunt idei de stânga rezonabile, pot dialoga cu ele. Aş putea spune că, în tinereţe, mai ales în adolescenţă, aveam un apetit către ideile de stânga; dar este un drum lung de la ideile de stânga până la ideea de extremă stângă a transformării clasei în criteriu de segregaţie şi de excludere, de eliminare fizică, a unor categorii întregi de oameni, nu pornind de la persoane, ci pornind de la categorii pur şi simplu; apartenenţa la o categorie era suficientă pentru a funcţiona criteriul excluderii, până la eliminarea fizică. N-aş putea să mai înţeleg, deşi, din păcate, se întâmplă şi astăzi, cum se mai exercită fascinaţia intelectuală a unor asemenea idei, fascinaţia intelectuală a marxismului. Totuşi, oamenii uită repede şi, pe de altă parte, unii nu citesc. Uită cei care au trăit comunismul şi pentru mine e de neînţeles cum oameni care au trăit comunismul ar putea să regrete acest sistem. De asemenea, există oameni care nu s-au născut în comunism şi care astăzi par să cocheteze, la vârsta de 20-25 ani, cu comunismul. Dacă ar citi mai mult, nu cred că s-ar mai lăsa seduşi de marxism; mă refer, în primul rând, la literatura foarte bogată, memorialistică, scrisă de toţi cei care au trecut prin puşcăriile comuniste în România şi în Rusia Sovietică. E o literatură foarte bogată. Recent am citit două cărţi ale unui călător din această lume concentraţionară a comunismului, e vorba de Radu Mărculescu, două cărţi extraordinare: o carte „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, în care autorul descrie perioada de 9 ani în care a trăit în prizonierat în Uniunea Sovietică şi, a doua carte, „Mărturii pentru judecata de apoi”,  în care descrie ceea ce a trăit după ce a venit în România, unde a fost închis încă 5 ani de zile în universul concentraţionar din România. Sunt doar două exemple, dar sunt numeroase alte cărţi care s-au scris pe această temă. Sunt autori români, autori ruşi. Nu pot să cred cum mai poate exercita comunismul o putere de atracţie după ce a produs ceea ce a produs.

Andrei Săvescu: Am înțeles, deci nu e voința clasei dominante pentru că nu avem o clasă dominantă…

Valeriu Stoica: Dreptul, dacă ne gândim la ceea ce spuneam mai devreme, dacă vorbim de spațiul juridic care e măsura libertății noastre, dreptul e creația juriștilor, în primul rând, și nu creația celor dintr-o singură generație. Dreptul este rezultatul unei experiențe îndelungate, de secole și chiar de milenii. Dreptul este înțelepciune transpusă în norme verificate timp de decenii, de secole și de milenii. Nu cred că dreptul este o creație a legiuitorilor, este o falsă impresie asta. Noi credem că Parlamentul este legiuitorul. Un legiuitor adevărat nu este cel care a inventat normele peste noapte. Așa, în termeni strict formali, putem spune că Parlamentul este organul legiuitor, dar este cu adevărat legiuitor în termeni reali atunci când nu inventează norme, ci când are rolul de a consacra reguli, adică preia reguli preexistente și le investește cu forța legii. Acestea sunt normele bune. Asta explică faptul că cele mai rezistente norme sunt cele din Codul civil, pentru că ele nu sunt creația unui legiuitor. Nu Napoleon a creat Codul lui Napoleon, nu Iustinian a creat Codul lui Iustinian. Sunt norme preluate din experiența umană care s-au verificat timp de secole și de milenii. Acesta e spațiul juridic adevărat, el nu este expresia unei clase, nu este expresia unei rase, el este expresia înțelepciunii omenești.

Andrei Săvescu: Înțeleg că normele juridice vechi sunt potrivite cu sufletul omului, de fapt… Dar ele sunt aplicate de judecători. A stârnit ceva emoții, destul de recent, dezvăluirea de către CSM, mă rog, a publicat judecătorul Cristi Danileț niște perle ale candidaților la interviul pentru INM. Chestiunea pe care aș vrea să v-o pun în discuție este legată de vârsta judecătorilor. Nu cumva este o cruzime pentru justițiabili ca judecătorul să aibă 24 de ani? Pentru că tinerii care ajung în faza interviului, indubitabil, sunt niște oameni inteligenți, însă probabil că multe dintre perlele de acolo sunt în realitate chestiuni tinerești, manifestări tinerești…

Valeriu Stoica: N-aș zice că este vorba de manifestări tinerești. Perlele de care vorbiți se pot desprinde nu doar din lucrările unor candidați la INM. Ele pot fi desprinse din lucrările unor candidați la orice facultate, la Bacalaureat; în lucrările de Bacalaureat se pot găsi și s-au și extras asemenea perle. Până la urmă, aceste perle nu sunt o chestiune de tinerețe, sunt o chestiune de cultură,  ele sunt o expresie a capacității oamenilor de a asimila și de a înțelege cultura, începând de la a înțelege și a asimila limba română, pentru că cel mai important element de cultură din viața unui om este limba maternă. Mai devreme spuneam că noi trăim în spațiul juridic, într-un sens mult mai larg, noi trăim în limba pe care o vorbim. Și spațiul juridic e construit din cuvinte. Ca urmare, dacă nu știm să vorbim limba maternă este ca și cum am trăi într-o casă fără uși, fără ferestre, o casă care stă să se prăbușească, o casă precară. Constat cu regret că foarte mulți dintre români trăiesc într-o limbă precară, care stă să se dărâme. Nu este de mirare, pentru că a fost o degradare foarte serioasă a limbii în deceniile tranziţiei, chiar mai devreme; în timpul comunismului a început fenomenul acesta. Mi s-ar putea replica acum că, de fapt, întotdeauna limba română nu s-a vorbit de către toți românii corect. Dezacordurile, de exemplu, au fost prezente la categorii largi de vorbitori de când lumea. Da, dar nu e vorba doar de rigoarea unor reguli gramaticale pentru că, e adevărat, nu întotdeauna toți cei care vorbesc o limbă au rigoarea acelor reguli gramaticale, și e valabil nu doar pentru români, ci pentru orice om din lumea asta. Dar există un farmec intern al limbii, dincolo de rigoarea gramaticală. Limba veche avea un farmec extraordinar pe care îl găsim în proverbe, în zicători, în ghicitori, în poeziile populare. Am pierdut acest farmec intern al limbii și nici măcar n-am câștigat rigoarea gramaticală. Cred că acele perle descoperite în lucrările candidaților la INM sunt expresia acestei degradări a limbii, a modului de a vorbi limba română. Mai e ceva la mijloc, foarte important. Dacă asemenea oameni candidează la INM înseamnă că au un deficit de autoevaluare. Știți cum spune poetul: „să vrei pân’ la mie, să poți pân’ la sută”. Un fenomen extrem de îngrijorător în lumea de astăzi este că oameni care pot numai până la sută vor până la mie. Nu au conștiința propriei măsuri, a propriilor posibilităţi. Un om care are asemenea perle în scris, dacă vrea să devină judecător, are o problemă de autoevaluare și, Doamne ferește, să și ajungă judecător. Eu cred că, totuși, sistemul de evaluare de la INM nu îngăduie celor care au produs asemenea perle să devină magistrați. Dar mai e ceva care e foarte important și cu asta ajung la esența întrebării dumneavoastră. Spuneam mai devreme că nu ține de tinerețe modul de a vorbi limba, ține de cultură. E adevărat că la vârsta de 24-25 de ani un tânăr este încă în proces de consolidare a formării culturale, a formării intelectuale. Într-adevăr, poate e prea devreme să devină magistrat la vârsta aceasta. Este vorba însă tot de tradiție. E tradiția continentală. Avem tradiția anglo-saxonă și tradiția continentală în ceea ce privește selecția magistraților. Pe continent vorbim de carieră judiciară, dincolo, în lumea anglo-saxonă, magistrații nu sunt de carieră. Ei ajung să fie magistrați după ce au o altă carieră în care excelează; de obicei, ca avocați. În lumea anglo-saxonă, după ani buni de carieră juridică, ajungi magistrat. Pe continent există această tradiție diferită, sunt diferite instituții de formare a magistraților la vârstă tânără și singura diferență este că unii ajung la 25 de ani, cum se întâmplă la noi, alții ajung la 30-32 de ani, adică este un proces de formare mai îndelungat, dar sunt așa-numiți magistrați de carieră. Își încep cariera ca magistrat și cei mai mulți își încheie cariera ca magistrat. Nu cred că se poate schimba prea mult această tradiție. În lumea anglo-saxonă există reprezentarea că o carieră profesională e necesară înainte de a deveni magistrat din două motive: ca să dobândești experiență profesională, experiență de viață și să ai și cheag, dacă-mi permiteți formula neacademică, adică să ai o stare materială care să te pună la adăpost de tentații. Pe continent am încercat să găsim un remediu pentru această vulnerabilitate, creând magistraților un statut cât mai bun cu putință, nu de excepție, dar un statut care să le permită să aibă, din punct de vedere material, o situație decentă, normală, firească, în orice caz, să nu fie umiliți, să nu fie puşi în inferioritate din cauza situației materiale pe care o au. Dar nu cred că vom schimba foarte repede pe continent această situație. Aș prefera să fie sistemul anglo-saxon și la noi, dar trăim în România, trăim pe continent. Nu e vorba doar de România, aceeași este situația și în Franța, și în Italia, și în Spania.

Andrei Săvescu: Poate nici nu trebuie. Judecătorii sunt slujbașii legii, ei trebuie să aplice legea și trebuie să fie un fel de soldați ai legii, și atunci tinerii sunt niște soldați ai legii…

Valeriu Stoica: Da, acesta este un deziderat. Nu agreez formula „soldat al legii” pentru că soldatul execută.

Andrei Săvescu: Da, exact, ei aplică legea.

Valeriu Stoica: Eu cred că orice magistrat are și virtutea de a crea. Nu creează el legea, fără doar și poate, dar interpretarea legii este, de multe ori, un act de creație. Până la urmă, o hotărâre judecătorească bună e un act de creație.

Andrei Săvescu: Da, magistrații cu experiență fără îndoială că tind să analizeze situațiile într-un mod mult mai complex și experiența lor de viață își spune cuvântul.

Valeriu Stoica: De-asta sunt de acord că la vârstă foarte fragedă e greu să ai toate aceste virtuți, ca magistrat. Dar, după câțiva ani, în mod normal, trebuie să le dobândești. Și chiar dacă la început există aceste riscuri pe care le creează lipsa de experiență, în timp, ele sunt depășite. Mult mai grav ar fi dacă riscurile generate de lipsa de experiență ar fi dublate de riscuri care țin de carențe în onestitate. Asta e o chestiune mai gravă, mai periculoasă.

Andrei Săvescu: Probabil că justițiabilii tind să aibă mai degrabă încredere în magistrați cu experiență decât în oameni tineri, ceea ce este firesc în fond, iar în legătură cu asta vreau să vă întreb dacă vi se pare că, instituțional vorbind, Curtea de Arbitraj de la noi, de la București, este mai de încredere decât o instanță judecătorească. Și, dacă îmi permiteți o glumă, unde s-ar situa Curtea de Arbitraj în ierarhia, în ceea ce privește exeperiența, instanțelor din București, Judecătorie, Tribunal, Curte de Apel, Înalta Curte. Curtea de Arbitraj joacă un rol foarte important.

Valeriu Stoica: Dacă discutăm la modul teoretic, ar trebui să spunem că, într-adevăr, o instanţă arbitrală se bucură de mai multă încredere decât o instanţă judecătorească, pentru simplul motiv că, în cele mai multe cazuri, instanţa arbitrală e compusă chiar de către părţi. Cel care propune un arbitru, îl propune pentru că are încredere în el. Nu-ţi alegi judecătorul, dar îţi poţi alege arbitrul. Pornind de aici, e o diferenţă de încredere, ca premisă. Dacă mergem mai departe, tot teoretic, putem spune că atunci când îţi alegi arbitrul, te gândeşti ca el să fie, în primul rând, un om competent în domeniu, să fie specializat, să fie recunoscut pentru onestitate, toate acestea măresc încrederea. Dar, repet, vorbind la modul teoretic, pentru că, din păcate, arbitrajul din România, în ultimii ani, a suferit un recul puternic al încrederii,  care rezultă şi din faptul că au fost tot mai puţine contracte importante în care părţile au propus ca alternativă la justiţie această formă de justiţie privată: arbitrajul. Sau dacă au făcut-o, au propus instanţe arbitrale internaţionale: de obicei se propune un arbitraj organizat potrivit regulilor ICC. Nu discut cauzele pentru care s-a ajuns aici pentru că ele sunt bine cunoscute. Ceea ce mi se pare mult mai important este să se reconstruiască încrederea în sistemul de arbitraj în România şi sunt semne că în momentul de faţă se produce un asemenea fenomen de reconstrucţie a încrederii, numai că aceste semne, pentru a da rezultate, pentru a se transforma în lucruri certe, trebuie să fie însoţite de o strategie pe termen lung. Eu estimez că acest proces de refacere a încrederii va dura ani de zile, poate chiar mai mult de 10 ani, şi, în acest timp, e nevoie de perseverenţă. Şi mai e nevoie de ceva: vorbim, în primul rând, de sistemul arbitral care funcţionează pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi pe lângă Camerele de Comerţ, la nivel judeţean. Nu va putea să aibă credibilitate arbitrajul dacă nu va dobândi autonomia necesară în acest sistem al Camerelor de Comerţ. Dacă nu vor înţelege Camerele de Comerţ că aceste Curţi de Arbitraj trebuie să fie cu adevărat autonome, nu se va recâştiga încrederea. Mă refer doar la exemplul cunoscut, când supraarbitrul era numit de preşedintele Camerei, dar sunt şi alte modalităţi prin care Camerele pot să creeze un sentiment de insecuritate, de lipsă de autonomie pentru Curtea de Arbitraj şi pentru instanţele arbitrale. Iată de ce cred că nu numai arbitrii au o misiune foarte grea pentru refacerea încrederii în sistemul de arbitraj din România. Camerele de Comerţ, la rândul lor, trebuie să înţeleagă necesitatea autonomiei acestor instanţe arbitrale şi acestor Curţi de Arbitraj. Să sperăm că aşa se va întâmpla pentru că, altfel, se va alege arbitrajul internaţional, deci sisteme din afara ţării, sau se va merge mai mult pe arbitraj ad-hoc ceea ce, în ultimă instanţă, nu ar fi un lucru rău. Aşadar arbitrajul instituţionalizat, în România, are nevoie de refacerea credibilităţii.

Andrei Săvescu: Numeroşi arbitri sunt avocaţi, avocaţi cunoscuţi, prestigioşi adesea.

Valeriu Stoica: Da, dar important este ca ei să fie pe lista arbitrilor şi, mai mult decât atât, este important ca ei să aibă dreptul să aleagă supraarbitrul. Deci, în mod normal, arbitrii propuşi de părţi aleg supraarbitrul. Numai dacă ei nu se înţeleg, atunci supraarbitrul trebuie să fie numit, dar nu de către Camerele de Comerţ, ci de Curtea de Arbitraj, fie de preşedintele Curţii de Arbitraj, fie de Consiliul Curţii de Arbitraj.

Andrei Săvescu: S-au împlinit 20 de ani de la noua Lege a avocaturii din România. 20 de ani nu sunt mulţi ani la scară istorică, dar societatea s-a mişcat foarte repede, de acum douăzeci de ani. Iată, au apărut filme cu zeci şi sute de avocaţi, dreptul românesc e un drept de judeţ acum, legislaţia românească este sub legislaţia europeană cu un mecanism judiciar întrepătruns cu cel european, iar avocaţii sunt chemaţi să se adapteze la o realitate care pare, în 20 de ani, să fi fost mult, foarte mult transformată. Cum credeţi că se simt acum avocaţii români? Sigur că 20 de ani e un interval mic de timp, dar acești ani, totuși, trec treptat, nu vin toţi deodată…

Valeriu Stoica: Anul 1995 a fost un an foarte important pentru construcţia instituţională a României. Instituţia avocaturii este extrem de importantă pentru o ţară democratică. În general, instituţiile care constituie cadrul de funcţionare a profesiilor liberale sunt extrem de importante. Între profesiile liberale, fără intenţia de a crea o ierarhie, cred, totuşi, că profesia de avocat are un rol extraordinar. Dacă spuneam mai devreme că spaţiul juridic este măsura libertăţii noastre, în acest spaţiu juridic avocaţii au rolul sistemului circulatoriu. Ei sunt sângele acestui sistem al libertăţii pentru că ei sunt cei care dau viaţă drepturilor. E adevărat că aceste drepturi există, le au părţile, le au clienţii, dar acele drepturi ar rămâne fără viaţă dacă nu ar exista această profesie de avocat. Când s-a adoptat Legea de organizare a profesiei de avocat, în 1995, s-a făcut un pas extraordinar pentru consolidarea construcţiei instituţionale a României. E adevărat că, atunci când s-a adoptat legea, s-a ţinut seama de ceea ce s-a întâmplat în lume, între timp, cu profesia de avocat. Nu s-a revenit pur şi simplu la ceea ce exista în România înainte de comunism. Ceea ce s-a preluat, ca noutate, se referă la structura corporatistă a profesiei de avocat. Înainte de comunism, pe continent cel puţin, profesia de avocat era, prin excelenţă, o profesie liberală, adică avocatul era în sens clasic un liber-profesionist, nu era într-o structură, cu excepţia faptului că era membru al Baroului. Putea să aibă colaboratori, dar nu crea o societate, în sensul intituţionalizat. Legea din 1995 a creat asemenea premise şi a creat structurile corporatiste ale profesiei care imediat au apărut, s-au dezvoltat, s-au consolidat şi au creat în cadrul profesiei această disjuncţie între latura corporatizată şi latura care a continuat vechiul stil, stilul tradiţional de exercitare a profesiei de avocat. Această tensiune e benefică. Nu trebuie să existe un conflict între cele două moduri de a face avocatură. Cred că poate exista foarte bine o cooperare chiar. În orice caz, România nu putea să facă abstracţie de această evoluţie a profesiei de avocat din întreaga lume. Corporatizarea profesiei de avocat e determinată, în primul rând, de fenomene economice. Nu poţi astăzi să prezinţi credibilitate pentru o mare companie, românească sau internaţională, dacă nu asiguri un sistem integrat de servicii, şi nu mai poţi să faci acest lucru de unul singur. Este ca în medicină, sunt generalişti şi sunt oameni specializaţi în diferite domenii. Dar când clientul vine la tine, nu-ţi cere doar o anumită specialitate, îţi cere toate specialităţile, şi atunci trebuie să le ai pe toate integrate, să oferi servicii avocaţiale integrate. Iată de ce  societăţile de avocaţi sunt necesare, după cum şi avocatura tradiţională e necesară.  Există o diversitate extraordinară a profilului clienţilor și, ca urmare, sunt modalităţi multiple, complementare de a profesa avocatura.

Andrei Săvescu: Spuneţi-mi, STOICA & ASOCIAȚII e o formă de organizare corporatistă, eu aşa o percep, de 20 de ani pe piaţa avocaturii. Cum a fost anul 2015? Cum aţi simţit anul 2015 pentru STOICA & ASOCIAȚII?

Valeriu Stoica: A fost un an deosebit pentru că, aniversând 20 de ani, am pus în evidenţă pentru noi înşine şi pentru alţii cel puţin două lucruri. Mai întâi, am pus în evidenţă continuitatea. Într-o lume în care se încep foarte multe şi se termină foarte puţine, faptul că de 20 de ani existăm şi ne-am consolidat, cred că este un fapt notabil prin el însuşi, nu e nevoie de a spune altceva. Dar, apoi, am demonstrat, în acelaşi timp, în aceşti 20 de ani, că avem competenţa profesională, că avem onestitatea profesională pentru a justifica încrederea pe care clienţii ne-o acordă. Speranţa mea este că vom spune acelaşi lucru peste 10 ani, peste 20 şi peste cine ştie câţi ani de aici înainte.

Andrei Săvescu: Da, şi eu sper la fel. Eu resimt ca un specific al STOICA & ASOCIAȚII faptul că nu lucrează industrial. Cred că în ce priveşte alte case de avocatură ar putea exista percepţia aceasta de corporatism…

Valeriu Stoica: Da, aici e un lucru foarte important pe care îl sesizaţi.

Andrei Săvescu: Mi se pare că vă individualizaţi faţă de ceilalţi.

Valeriu Stoica: Chiar dacă suntem o structură corporatistă, noi păstram vechiul mod de a practica avocatura, adică păstrăm cât mai mult din personalitatea fiecărui avocat şi, în acelaşi timp, păstrăm o personalitate distinctă a întregii structuri profesionale. Cred că asta ţine de rigoarea profesională şi, în acelaşi timp, ţine şi de puterea de a crea în fiecare dosar pe care îl lucrăm. Aşa cum mai devreme vorbeam de puterea de creaţie a judecătorului, cred că şi avocatul, din modul în care construieşte cazul, şi nu mă refer doar la litigii, ci şi la consultanţă, prin modul în care construieşte imaginea juridică a cazului, oferă mai mari sau mai puţine virtuţi creatoare.

Andrei Săvescu: Îmi vine să vă pun o întrebare foarte grea. Întrebările foarte grele sunt uşor de parat, fireşte. E vorba de ceva personal: care este gândul predominant în viaţa dumneavoastră, mantra dumneavoastră intelectuală (dacă există sau dacă sunt mai multe)?

Valeriu Stoica: Este ceea un poet a spus mai bine decât aş putea spune eu, este puterea de a rămâne eu însumi până la capăt. Boris Pasternak spune „Rămâi tu însuţi până la capăt şi atât.” Dar, pentru a rămâne noi înşine, în acelaşi timp trebuie să ne gândim şi la ceilalţi. Şi, din această perspectivă, în viaţă am avut câteva provocări pe care le-am ales sau care mi-au fost date. O primă provocare pe care mi-am asumat-o a fost aceea de a forma jurişti. Astăzi, în continuare, fac cu mare plăcere acest lucru. A forma este o bucurie și, în același timp, este un mod de a te reforma în permanență pe tine, pentru că fiecare generație de studenți te realcătuiește. Acesta este secretul profesorilor, secretul tinereții profesorilor. Ei câștigă energia fiecărei generații la formarea căreia contribuie. Am avut, după aceea, o foarte mare provocare pe care am simțit-o imediat după prăbușirea comunismului, provocarea de a participa într-un fel sau altul la reconstrucția cetății care este România. Este motivul pentru care m-am implicat în politică și sunt bucuros că am făcut-o, indiferent de cât am realizat.  Cred că mi-am făcut datoria în politică. A fost  provocarea de a fi prezent nu doar în segmentul mic, în care fiecare dintre noi se învârte, segmentul familiei, segmentul profesiei, segmentul prietenilor, ci de a trece dincolo de asta și de a încerca să particip la reconstrucția întregii comunități. Această provocare a fost, poate, cea mai grea. Cred că este, până la urmă, datoria fiecărui cetățean să-şi asume o asemenea provocare, nu neapărat într-o funcție publică, ci în calitatea de cetățean pe care o are. Am avut, după aceea, o provocare pe care am înţeles-o mai bine chiar atunci când m-am implicat în politică de pe poziții liberale. Mi-am dat seama, la un moment dat, că degeaba vorbim de liberalism, degeaba facem politică liberală, dacă uităm că sectorul privat este cel care susține totul. Sectorul privat este cel care creează prosperitate, este cel care susține bugetul, este cel care, prin asta, susține cultura, este cel care susține instituțiile. Sectorul privat, prin ceea ce produce, permite premisa creației culturale și spirituale într-o țară. Și atunci mi-am zis: „Dacă sunt liberal, eu trebuie să demonstrez că particip prin ceea ce creez eu la toată această susținere pe care sectorul privat o oferă și instituțiilor, și culturii, și sănătății, și învățământului.” Societatea de avocați a fost primul meu pariu de practician al ideilor liberale. Și cred că prin tot ceea ce am plătit noi la bugetul de stat de când facem avocatură, în această perioadă, am susținut în bună măsură ideea că trebuie să produci valori materiale, valori economice, valori financiare din care să profite și ceilalți. Pe lângă asta, sunt acțiunile caritabile, sunt acțiuni de susținere a unor tineri, de susținere a unor proiecte culturale, de editare a unor cărți. Toate astea presupun să ai resurse materiale. Și cred că, din această perspectivă, Societatea de avocați STOICA & Asociații este răspunsul meu, și al celor care lucrează aici, la această provocare. Puteți fi cu adevărat animați de un spirit liberal? Produceți ceva, efectiv, care să susțină eforturile instituționale, eforturile culturale, eforturile de sănătate, de învățământ! Și, în strânsă legătură cu această provocare, este o altă provocare mai nouă, dar și mai profundă. Până la urmă, noi trăim pe pământ și, chiar dacă nu ne dăm seama, chiar dacă trăim în marile orașe, chiar dacă trăim înconjuraţi de beton, de metal și sticlă, există un glas al pământului care ne cheamă, fie că îl auzim sau nu. Prin beneficiul destinului, întrucât soția mea a moștenit un domeniu viticol, de mai mulți ani suntem într-o mare aventură pe care eu o numesc chemarea pământului. Și, dacă această chemare a pământului se exprimă prin vița de vie, atunci vocea este foarte frumoasă. Am descoperit în ultimii 7-8 ani, de când ne ocupăm de via de la domeniul Vila Dobrușa și de când facem vinurile Avincis, eu și soția mea împreună cu familia mea, cât de legați suntem cu toții, chiar dacă nu știm, de pământul pe care trăim. Și am descoperit bucuria pe care o ai când vezi că din acest pământ ies seve extraordinare pe care le găsim în fructele pe care le mâncăm, în strugurii pe care îi mâncăm, dar și în vinul pe care îl facem din struguri.

Andrei Săvescu: Eu vă mărturisesc că am rămas marcat după ce, într-o seară, am putut să cunosc viziunea dumneavoastră, mult mai pe larg decât puteam în cadrul acestui interviu, cu privire la chestiuni de acest gen, dar, și îmi pare și acum rău, chiar înainte de Conferința Stoica din octombrie, chiar îmi pare rău că a rămas imortalizată doar în mintea mea, pentru că ar fi trebuit, poate, mai multă lume să împărtășească…

Valeriu Stoica: O să mai avem ocazia, pentru că vinul adună oamenii, nu e cazul să facem acum o incursiune în lumea vinului, am făcut-o atunci împreună, poate altădată o să mai avem ocazia, acum rezum doar ceea ce se poate spune în multiple feluri despre vin. Vinul este o creație culturală și este, în același timp, o substanță de natură mistică.

Andrei Săvescu: Da, am vorbit despre asta la Conferința Stoica de anul trecut… Apropos, va trebui să vorbim și să stabilim exact data Conferinței Stoica de anul viitor, Conferința JURIDICE.ro de drept civil care o să vă poarte numele în continuare.

Valeriu Stoica: Dacă tot vorbim de tradiții, cum în octombrie am făcut de obicei această conferință, bănuiesc că tot în octombrie o să fie. În fond, ideea a plecat de la intrarea în vigoare a Codului civil și am legat-o de 1 octombrie, data la care a intrat în vigoare Codul civil. Cred că o să păstrăm aceeaşi referinţă, mai aproape sau mai devreme, dar, în orice caz, în luna octombrie. Mă bucur că anul ăsta am construit o formulă care a introdus în joc personalități importante din lumea dreptului nu doar din București, ci și din țară. Și cred că e bine să continuăm în felul ăsta.

Andrei Săvescu: Aș vrea să vă rog să adresați un testimonial, sună trivial în engleză, un mesaj pentru comunitatea JURIDICE.ro. Vor fi mii de oameni care ne vor urmări.

Valeriu Stoica: Vorbeam mai devreme despre faptul că spațiul juridic care e măsura libertății noastre este construit și de editori, de redactori, nu numai de carte, ci și de site-uri juridice. Până la urmă, JURIDICE.ro nu este doar o lume virtuală, este mult mai mult decât atât. JURIDICE.ro este un liant al comunității juridice din România, este ceea ce poate să unească pe toți profesioniștii dreptului. Faptul că realizați, prin tot ceea ce faceți, comunicarea între juriști și, în același timp, îi țineți conectați la temele cele mai importante ale momentului înseamnă că sunteți, împreună cu cei mai prestigioși juriști, constructori ai părții bune a spațiului juridic românesc. Eu vă felicit pentru ceea ce ați făcut și vă felicit și pentru ceea ce faceți în continuare!

Andrei Săvescu: Mă simt puțin vinovat. Vă mulțumim foarte, foarte mult că mi-ați dat ocazia să fiu alături de dumneavoastră în această seară. Vă dorim sărbători fericite, vă doresc sărbători fericite din partea mea și a JURIDICE.ro și sperăm să ne revedem cu bine!

Valeriu Stoica: Vă doresc și eu, tuturor membrilor acestei lumi, care este JURIDICE.ro, sărbători fericite și un An Nou și mai bun decât a fost anul 2015!