O modă periculoasă: extinderea sferei de aplicare a răspunderii penale a persoanei juridice

Data publicării: 22.02.2016
Print Friendly, PDF & Email
11,744 citiri

ESSENTIALS-Valeriu-StoicaI. Introducere

Prin natura sa, domeniul juridic are un caracter conservator. Normele juridice  –  cheia de boltă a acestui domeniu – sunt fundamentul dreptății și al armoniei sociale numai dacă sunt predictibile și stabile. Tocmai imperativul stabilității și predictibilității determină caracterul conservator al întregului domeniu juridic. Reformele intempestive, experimentele accelerate și inovațiile temerare se pot transforma într-o modă. Or modele sunt cele mai periculoase fenomene în domeniul juridic. Coeficientul de pericol crește exponențial când modele se manifestă chiar în dreptul penal.

Înțelesul acestei afirmații rezultă din specificul dreptului penal, ca ramură de drept complementară tuturor celorlalte ramuri de drept. Într-adevăr, dacă orice normă de drept presupune existența unei ipoteze, a unei dispoziții și a unei sancțiuni, totuși, în cele mai multe ramuri ale dreptului ipoteza și dispoziția normei juridice sunt explicite, iar sancțiunea este implicită, în timp ce în dreptul penal norma juridică conține doar în mod implicit ipoteza și dispoziția, accentul fiind pus pe sancțiune. Mai mult, de cele mai multe ori, ipoteza și dispoziția normei penale, se regăsesc, în mod explicit, în normele juridice din alte ramuri de drept, iar sancțiunea normei penale este, de cele mai multe ori, una care înlocuiește sau care se adaugă sancțiunii normelor juridice din alte ramuri de drept, ori de câte ori încălcarea dispoziției acestor norme are o gravitate excepțională. Iată de ce, dreptul penal este în primul rând unul al răspunderii cu caracter excepțional. Altfel spus, ori de câte ori gravitatea încălcării unei norme dintr-o ramură de drept este atât de mare încât nu mai poate fi sancționată prin formele de răspundere juridică specifice acelei ramuri de drept, intervine răspunderea penală ca sancțiune excepțională.

Caracterul excepțional al răspunderii penale explică diferența de perspectivă asupra condițiilor necesare pentru angajarea ei, în raport cu condițiile necesare pentru angajarea răspunderii pentru celelalte forme de răspundere juridică. Într-adevăr, nu este permis ca răspunderea penală să fie angajată în condiții mai facile decât alte forme de răspundere juridică. Dintr-o răspundere cu caracter excepțional, răspunderea penală se transformă într-o răspundere de drept comun, ceea ce contrazice însăși rațiunea de a fi a dreptului penal într-o societate democratică.

Tocmai pentru că are un caracter excepțional, dreptul penal în ansamblul său, dar mai ales răspunderea penală și infracțiunea ca temei al angajării acesteia sunt domeniul în care modele sunt extrem de periculoase. Ele riscă să răstoarne raportul firesc dintre dreptul penal și celelalte ramuri de drept, dintre regulă și excepție, dintre libertate și limitele ei, dintre viață și constrângerile ei.

O astfel de modă este extinderea sferei de aplicare a răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapte în care nu ar putea fi angajată nici măcar răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie. Fenomenul este cu atât mai îngrijorător cu cât el se manifestă în principal în sectorul economic, producând instabilitate, nesiguranță, impredictibilitate, hazard moral și, nu în ultimul rând, un efect de inhibiție a liberei inițiative.

Acest fenomen este cauzat, în primul rând, de reglementarea deficitară a acestei instituții, atât în Codul penal din 1969 (așa cum a fost modificat în anul 2006), cât și în Codul penal în vigoare.

II. Neclaritatea condițiilor răspunderii penale a persoanei juridice

1. Răspunderea penală a persoanei juridice din perspectiva izvoarelor europene și internaționale

În ultimele decenii, răspunderea penală a persoanei juridice a fost recomandată în repetate rânduri, prin instrumente juridice la nivel european sau internațional. Amintim, în primul rând, Recomandarea nr. (88)18 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei[1] privind răspunderea societăților persoane juridice pentru infracţiunile săvârșite în exercițiul activității. Prin această recomandare se sugerează statelor să reţină răspunderea penală a întreprinderilor independent de răspunderea penală a persoanelor fizice responsabile.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis, în cauza C-7/90[2] din 2 octombrie 1991, că statele membre nu sunt obligate să introducă în sistemul lor naţional de drept răspunderea penală a persoanei juridice, însă acestea au libertatea de a recunoaşte sau nu acest concept de drept[3].

Cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice, Protocolul al doilea adițional la Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene, adoptat prin Actul Consiliului Uniunii Europene din 19 iunie 1997[4], stabilește obligația statele membre de a lua măsurile necesare pentru ca persoanele juridice să poată fi trase la răspundere pentru trei categorii importante de infracţiuni: fraudă, corupţia activă şi spălarea capitalurilor, fiind sugerate şi sancţiunile aplicabile persoanei juridice.

La nivelul Uniunii Europene au existat și două acțiuni comune care au tratat aspectul răspunderii penale a persoanei juridice: Acţiunea Comună din 21 decembrie 1998, adoptată de Consiliul Uniunii Europene pe baza art. K3 al Tratatului Uniunii Europene şi Acţiunea Comună din 22 decembrie 1998 prin care se prevedea necesitatea răspunderii penale a persoanei juridice[5].

În paralel, în cadrul Consiliului Europei a fost adoptată Convenţia penală împotriva corupţiei, la 27 ianuarie 1999[6].

Tot în acest context, trebuie amintită şi Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate de la Palermo, adoptată la 17 decembrie 2000[7], care prevede printre măsurile propuse în vederea atingerii obiectivelor și măsuri pentru stabilirea răspunderii penale a persoanei juridice.

În momentul actual, răspunderea penală a persoanei juridice este recunoscută şi prezentă în sistemele de drept ale mai multor state precum: România, Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Olanda, Danemarca, Cehia, Portugalia, Finlanda , Estonia, Luxemburg, SUA, Canada, Australia, China, Turcia, Argentina, Nigeria, Noua Zeelanda, etc.[8]

Exceptând Recomandarea Consiliului Europei, niciunul din actele prezentate nu impune un anumit tip de răspundere a persoanei juridice, întrucât statele au autonomie de decizie, în conformitate cu propriul sistem de drept, deși se poate observa tendinţa de încurajare a reglementării interne a răspunderii penale a persoanei juridice, dar fără a obliga la o anumită configurație a acesteia. Ca urmare, era firesc ca această răspundere să fie reglementată prin corelare cu instituțiile juridice relevante din dreptul intern, pentru a se evita incoerența legislativă și producerea unor efecte inechitabile, de natură să genereze un sentiment de insecuritate juridică. O succintă prezentare a evoluției reglementării răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul penal român duce la concluzia că acest imperativ nu a fost urmat de legiuitor.

2. Consacrarea instituţiei în dreptul penal român

A. Avanpremieră doctrinară. Un prim pas în recunoaşterea instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice a fost cel de-al II-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, desfăşurat la Bucureşti, în anul 1929[9]. Dezbaterile ce au avut loc cu acest prilej au condus la ideea că „ordinea legală a oricărei societăţi poate fi grav afectată atunci când activitatea persoanelor juridice constituie o violare a legii penale”. Recomandarea formulată în acest context a fost stabilirea în dreptul nostru penal a unor sancţiuni împotriva persoanelor juridice, evident, fără excluderea posibilităţii de a angaja răspunderea penală individuală.

B. Avanpremieră legislativă. Prima prevedere legislativă referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice apare în Codul penal din 1937, care stabilea, prin art. 84 și 85, măsuri de siguranţă împotriva persoanei juridice, atunci când infracţiunea era săvârşită „de persoanele fizice conducătoare, din fondurile procurate de la persoana juridică”. Măsurile de siguranţă nu puteau fi, însă, aplicate persoanei juridice decât dacă însoţeau răspunderea penală a persoanei fizice. Este de observat că în această reglementare exista o triplă limitare pentru aplicarea măsurilor de siguranță împotriva persoanei juridice. Cea mai importantă limitare era cerința ca infracțiunea să fi fost săvârșită de persoanele fizice conducătoare ale persoanei juridice. În plus, era necesar să fie angajată răspunderea penală a persoanei fizice conducătoare pentru a se putea aplica persoanei juridice măsurile de siguranță. În sfârșit, legiuitorul a impus condiția ca infracțiunea să fi fost săvârșită de persoanele fizice conducătoare prin utilizarea fondurilor procurate de la persoana juridică. Toate aceste limitări erau expresia caracterului excepțional al răspunderii penale a persoanei juridice.

C. Revenirea la tradiție. Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1969, a fost exclusă posibilitatea angajării răspunderii penale persoanei juridice, vechile dispoziţii ale Codului penal din 1937 fiind abrogate.

D. O reglementare judicioasă. Prima lege care a consacrat cu caracter de principiu răspunderea penală a persoanei juridice a fost Legea nr. 301/2004 privind Codul penal român[10]. Acest act normativ a fost adoptat ca urmare a aderării României la convenţiile în materie penală, menționate anterior, şi a exigențelor impuse de procesul de aderare la Uniunea Europeană, aspect cuprins în expunerea de motive a legii. Textul art. 45 din această primă variantă a noului Cod penal prevedea că persoanele juridice răspund penal, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, dar numai în cazurile prevăzute de lege și numai dacă infracțiunile erau săvârșite “în numele sau în interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanții acestora”.

În mod judicios, legiuitorul a prevăzut expres condiția săvârșirii infracțiunii de către organele persoanei juridice sau de către reprezentanții acestora. În plus, răspunderea penală a persoanei juridice putea fi angajată, conform acestui text, doar în cazurile prevăzute de lege, altfel spus nu pentru orice infracțiune, ci numai în cazul infracțiunilor pentru care legiuitorul ar fi prevăzut expres această posibilitate. În schimb, această reglementare permitea angajarea separată a răspunderii penale a persoanei juridice, independent de răspunderea penală a persoanei fizice care a săvârșit fapta. Nu era exclusă, însă, posibilitatea ca răspunderea penală a persoanei juridice să fie dublată de răspunderea penală a persoanei fizice care a săvârșit fapta.

E. O improvizație legislativă și consecința ei firească: lipsa de rigoare. Ulterior, întrucât a fost întârziată intrarea în vigoare a Legii nr. 301/2004, a fost adoptată Legea nr. 278/2006[11] pentru modificarea şi completarea Codului penal, încercându-se astfel să se răspundă atât unor cerinţe şi realităţi ale vieţii social-economice contemporane, cât și unor obligații comunitare și internaționale, precizate în recomandările și convențiile menționate mai sus.

Totuși, aceste reglementări comunitare și internaționale nu impuneau un tipar al instituției în discuție și, cu atât mai puțin, ignorarea corelației necesare cu sistemul de drept românesc, în general și cu ansamblul normativ al dreptului penal, în special.

Conform art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969, text introdus prin Legea 278/2006 „Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.”

Mai multe comentarii se impun pe marginea acestui text.

Mai întâi, numai statul și autoritățile publice erau exceptate în mod absolut de la răspunderea penală, în timp ce instituțiile publice erau exceptate numai pentru activitățile care nu puteau face obiectul domeniului privat. Per a contrario, chiar și instituțiile publice erau susceptibile de răspundere penală pentru activitățile care erau obiectul domeniului privat. Altfel spus, se lărgea sfera persoanelor juridice care puteau răspunde penal, pe baza unui criteriu inexact formulat. Sintagma „activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat” este inexactă, pentru că noțiunea de domeniu privat se referă la bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ – teritoriale[12]. Ca urmare, utilizarea acestei sintagme nu era de natură să permită delimitarea clară a situațiilor în care o instituție publică ar fi putut să răspundă penal pentru o faptă săvârșită în desfășurarea activității sale.

În al doilea rând, a fost înlăturată cerința ca infracțiunile să fi fost săvârșite de către organele persoanei juridice sau reprezentanții acestora. S-a deschis astfel calea lărgirii sferei răspunderii penale a persoanei juridice, în absența unui criteriu ferm pentru identificarea persoanelor fizice ale căror fapte sunt de natură să atragă răspunderea penală a persoanei juridice. Cum este cunoscut, persoana juridică, deși este recunoscută ca entitate legală autonomă, nu poate fi desprinsă în totalitate de persoanele fizice care au fondat-o și de persoanele fizice care exercită funcțiile de conducere. Este motivul pentru care nici răspunderea persoanei juridice – de natură penală, civilă sau administrativă – nu poate fi imaginată fără raportare la anumite persoane fizice. Formularea textului este atât de generală, încât răspunderea penală a persoanei juridice ar putea fi angajată nu numai pentru faptele săvârșite de persoanele fizice care exercită funcții de conducere, ci și pentru faptele săvârșite de orice salariat sau chiar de o persoană care nu este legată de persoana juridică printr-un raport de muncă, dar care, într-un fel sau altul, săvârșește fapta “în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice”.

În mod surprinzător, doctrina a salutat această extindere a sferei răspunderii penale a persoanei juridice, subliniindu-se chiar că persoana juridică poate răspunde pentru orice infracțiune din Codul penal sau din legile speciale cuprinzând dispoziții penale, în orice calitate (autor, complice sau instigator) [13]. Altfel spus, persoana juridică poate să răspundă pentru infracțiunea de viol, de bigamie și de abandon de familie. Desigur, numai utilizarea entuziastă a sofismelor juridice, de natură să pună în umbră bunul simț juridic, permite o asemenea concluzie.

Mai mult, redactarea nefericită a ultimei fraze din textul art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1968, a permis o altă concluzie exorbitantă, în sensul că persoana juridică răspunde penal nu numai alături de persoană fizică vinovată de săvârșirea faptei, ci și independent de răspunderea penală a acesteia, mai exact fără a se analiza si a se reține îndeplinirea condițiilor răspunderii penale în sarcina unei anumite persoane fizice.[14]

Pentru a evita o asemenea concluzie, era necesar ca legiuitorul să precizeze expres că răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi angajată decât dacă se reține vinovăția penală a persoanei fizice cu funcție de conducere. Cât timp s-a preferat formularea “Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni”, ea poate fi interpretată și în sensul că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi reținută nu numai alături, ci și independent de răspunderea penală a oricărei persoane fizice. Totuși, o asemenea interpretare este extensivă, iar în materia răspunderii penale interpretarea ar trebui să fie restrictivă. Prin interpretarea extensivă menționată, persoana juridică este desprinsă în totalitate nu numai de persoanele fizice care exercită funcții de conducere, ci și de orice alte persoane fizice, indiferent de raporturile juridice sau de fapt pe care acestea le-ar avea cu persoana juridică. Este adevărat că s-a spus că persoana juridică este o ficțiune, dar nu s-a mers niciodată atât de departe, încât să se nege orice legătură dintre persoana juridică și persoanele fizice care au fondat-o, o conduc sau îi desfășoară în concret activitatea.

Persoana juridică devine astfel o pură abstracție tocmai în domeniul răspunderii penale, prin negarea caracterului excepțional al acestei răspunderi. Ideea că “Răspunderea penală a persoanei juridice este, așadar, o răspundere pentru fapta proprie” [15] este justă, dar tocmai pentru că nu este o răspundere pentru fapta altuia, această răspundere penală nu poate fi angajată pentru fapta săvârșită de orice persoană fizică și indiferent de legătura pe care aceasta o are cu persoana juridică, ci numai pentru fapta săvârșită de către persoanele fizice care fac parte din organele cu funcție de conducere ale persoanei juridice și numai dacă fapta este săvârșită în exercitarea acestei funcții. (ceea ce presupune respectarea criteriilor referitoare la conținutul și la scopul funcției de conducere). Întrucât imaginația juridică este foarte bogată, se poate concepe vinovăția persoanei juridice fără niciun fel de legătură cu vinovăția persoanelor fizice care fac parte din organele de conducere sau, chiar mai mult, fără nicio legătură cu vinovăția oricărei persoane fizice[16], dar o asemenea concepție neagă chiar fundamentele personalității juridice și transformă răspunderea penală a persoanei juridice într-o răspundere obiectivă, consecință extrem de periculoasă pentru existența statului de drept.

Este de subliniat încă o dată: nu se poate accepta într-un sistem de drept întemeiat pe principiul echității ca persoana juridică să își poată vedea angajată răspunderea penală în condiții mai puțin severe decât condițiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, deși sancțiunile penale sunt mult mai severe decât sancțiunile civile. 

F. Consacrarea lipsei de rigoare. Ulterior a fost adoptată o nouă formă a Codului penal, conținând, în aparență, o reglementare mai detaliată a răspunderii penale a persoanei juridice. Astfel, Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009[17] și intrat în vigoare la 1 februarie 2014 cuprinde, în Partea generală, Titlul VI, trei capitole dedicate exclusiv răspunderii penale a persoanei juridice. (art. 135–151). Această reglementare este numai în aparență mai detaliată, întrucât, în realitate, dintre cele 17 articole numai unul (art. 135) se referă la condițiile răspunderii penale a persoanei juridice. Textele cuprinse în celelalte 16 articole (art. 136–151) reglementează aspecte tehnice cu privire la pedepsele principale și pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice, precum și la recidivă, atenuarea și agravarea răspunderii penale, prescripția răspunderii penale și a executării pedepsei, reabilitarea persoanei juridice.

Or redactarea art. 135 C. pen. nu înregistrează un progres în raport cu art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969. Într-adevăr, numai statul și autoritățile publice sunt exceptate în mod absolut de la răspunderea penală, păstrându-se ideea exceptării relative a instituțiilor publice, întrucât acestea pot răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce poate face obiectul domeniului privat. Utilizarea improprie a noțiunii de domeniu privat va împiedica în practică delimitarea fără echivoc a situațiilor în care o instituție publică poate să răspundă penal.

De asemenea, s-a renunțat la precizarea sferei persoanelor care pot atrage, prin fapta lor, răspunderea penală a persoanei juridice și nu s-a precizat că această răspundere este dependentă de reținerea vinovăției penale a unei persoane fizice care exercită o funcție de conducere.

Așadar, dispozițiile art. 135 C. pen. au aceleași deficiențe ca și textul art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969 (text introdus prin Legea nr. 278/2006).

Cât nu este prea târziu, moda extinderii răspunderii penale a persoanei juridice trebuie să fie stăvilită. În stadiul actual, simplele intervenții doctrinare nu sunt suficiente. Mai mult, reglementarea existentă este o invitație la dezvoltarea unei practici judiciare care să încurajeze această modă, cu efecte greu de cuantificat asupra economiei. Tendința către o răspundere penală obiectivă a persoanei juridice și către o răspundere penală a persoanei juridice pentru fapta altei persoane va determina inhibiția liberei inițiative și un climat de hazard moral. Dacă, potrivit primului alineat al art. 135 din Constituție, ”Economia României este economie de piață, bazată pe liberă inițiativă și concurență”, atunci reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice este în flagrantă contradicție cu acest principiu. Ca urmare, se impune amendarea cât mai grabnică a Codului penal, astfel încât să se circumscrie această răspundere numai pentru faptele săvârșite, cu vinovăție, de persoanele fizice care fac parte din organele de conducere ale persoanei juridice și să se precizeze în mod limpede care este sfera infracțiunilor din Codul penal pentru care este posibilă angajarea răspunderii penale a persoanei juridice.


[1].A se vedea documentul integral, publicat aici.
[2] Hotărârea CJUE (camera întâi) din data de 2 octombrie 1991. Proces penal împotriva domnilor Paul Vandevenne, Marc Wilms, Jozef Mesotten și societatea Wilms Transport NV. Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Politierechtbank Hasselt – Belgia, în Repertoriul jurisprudenței 1991 I-04371.
[3] În speță se face trimitere la art. 5 din Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice Europene și art. 17 par. 1 din Regulamentul (CEE) nr. 3820/85 al Consiliului din 20.12.1985, relativ la armonizarea anumitor dispoziții în materie socială în domeniul transportului pe șosea.
[4] A se vedea documentul integral disponibil aici.
[5] A se vedea documentele integrale disponibile aici.
[6] Ratificată prin Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999. Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 30 ianuarie 2002.
[7] Ratificată prin Legea nr. 565/2002 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 8 noiembrie 2002.
[8] A se vedea A.-R. Ilie, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. C. H. Beck, București, 2011, pp. 8-9.
[9] A se vedea idem, op.cit., pp. 18-19.
[10] Legea nr. 301/2004 din 28 iunie 2004 privind Codul penal, abrogată prin Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal.
[11] Legea nr. 278/2006 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, în vigoare de la 11 august 2006, publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006.
[12] A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, București, 2004, pp. 410–421.
[13] A se vedea în acest sens, A. – R. Ilie, op. cit., p. 179.
[14] A se vedea, idem, op. cit., pp. 177-178.
[15] Idem, op. cit., p. 178.
[16] A se vedea idem, op.cit., pp. 177–178.
[17] Legea nr. 286/2009 privind Codul penal din 17 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea 27/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012, modificată prin Legea 63/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 258 din 19 aprilie 2012, modificată prin Legea 187/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 12 noiembrie 2012 şi modificată prin Legea 159/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 887 din 5 decembrie 2014.


Prof. univ. dr. Valeriu Stoica 
Facultatea de Drept, Universitatea din București
Partener fondator, Societatea de Avocați STOICA & ASOCIAȚII