O lectură constituțională, dincoace și dincolo de Legea dării în plată

Data publicării: 08.02.2017
Print Friendly, PDF & Email
4,898 citiri

ESSENTIALS-Valeriu-StoicaAtât prin soluțiile adoptate, cât și prin motivarea acestora, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Curții Constituționale[1] constituie o nouă lectură – obligatorie – a Legii dării în plată[2]. Intervenția instanței de contencios-constituțional a fost necesară pentru a da acestui act normativ un înțeles în acord cu Legea fundamentală. Decizia menționată și întreaga dezbatere care a precedat-o în literatura de specialitate[3] îndreptățesc optimismul privind ”forța comunității juridice din România de a corecta un abuz legislativ, apărând rațiunea de a fi a dreptului: asigurarea spațiului stabil și predictibil de libertate și de siguranță al persoanei, precum și a armoniei sociale, potrivit criteriilor echității”[4], în scopul întoarcerii la normalitate.

Într-adevăr, ”Societatea organizată pe temeiul principiilor democrației constituționale și ale economiei de piață nu este însă imună nici la conflicte, nici la crize, dar aceste principii, în măsura în care au o expresie puternică în instituțiile statului de drept, au potențialul de a soluționa conflictele, de a armoniza interesele divergente și de a gestiona crizele.

Într-o asemenea societate, oricât de diferite ca statut ar fi anumite categorii polare, cum sunt salariații și întreprinzătorii, cetățenii și guvernanții, consumatorii și profesioniștii, ele acționează într-un cadru cu reguli de joc și cu arbitri care au funcția de a preveni, de a înlătura sau, cel puțin, de a atenua clivajele sociale și de a împiedica acumularea tensiunilor. Până la urmă, aceste categorii sociale polare au interese și valori fundamentale comune, care favorizează, dincolo de relațiile de competiție, raporturile de cooperare. Ele nu sunt formate din inamici ireconciliabili, ci din jucători raționali, apți să înțeleagă avantajele negocierii și ale soluțiilor amiabile.

Ce se întâmplă însă când cei care emit regulile de joc sau care le aplică își uită menirea și, în loc să contribuie la prevenirea sau la rezolvarea conflictelor, le accentuează și, în loc să încurajeze cooperarea, stimulează ostilitățile reciproce?

Întrebarea este prilejuită de conjunctura economică și socială din ultimii ani, care a fost de natură să creeze și să sporească tensiunile dintre consumatori și anumiți profesioniști, respectiv instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor garantate de consumatori cu imobile având destinația de locuință. Desigur, nici conjunctura, nici tensiunile nu trebuie să fie ignorate, întrucât, în situația dată, și consumatorii-debitori și profesioniștii-creditori au interese legitime, chiar dacă ele sunt contradictorii. În general, dar mai ales în situații de criză, nu toate interesele în prezență pot fi realizate integral. Când împrejurările se schimbă în mod excepțional, păstrarea sau recâștigarea armoniei sociale îndeamnă la compromisuri rezonabile, reciproc acceptabile, astfel încât interesele părților, chiar dacă sunt divergente, să poată fi, totuși, realizate cel puțin parțial.

Un sistem de drept – dacă este compus din norme validate prin aplicarea lor îndelungată și care exprimă, astfel, în mod înțelept, experiența îndelungată, de secole sau chiar de milenii a societății – are resursele necesare pentru găsirea unor asemenea soluții de armonizare a diferitelor interese și de depășire a dificultăților și a conflictelor.”[5]

Prin Decizia nr. 623, o excelentă dovadă a funcționării statului de drept în țara noastră, instanța de contencios constituțional a găsit asemenea soluții, iar motivarea lor are, în egală măsură, o dimensiune teoretică și o dimensiune practică. Legea dării în plată nu mai poate fi citită decât împreună cu această decizie, întrucât ea constituie cadrul general pentru interpretarea și aplicarea acestui act normativ în practica bancară și în practica judiciară. Desigur, nu este exclus ca, prin rezolvarea altor excepții de neconstituționalitate, această instanță să mai facă anumite clarificări punctuale ale actului normativ în discuție, astfel cum rezultă și din motivarea Deciziei nr. 639/2016[6].

Decizia nr. 623 are o deosebită importanță din multiple puncte de vedere. Mai întâi, nu numai că identifică fundamentul Legii dării în plată ca fiind teoria impreviziunii, dar instanța de contencios-constituțional consolidează prin această decizie conceptul de impreviziune[7], corelând principiul autonomiei de voință, din care decurge forța obligatorie a contractului, cu principiul echității și cu principiul bunei-credințe, pe care se întemeiază întregul sistem de drept (II). Pe acest fundament, se statuează că aplicarea ope legis a impreviziunii pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii dării în plată este neconstituțională[8] (III), iar apoi este rezolvată problema aplicării în timp a acestui act normativ, care are un caracter procedural, în acord cu principiul constituțional al neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală (IV). În mod judicios, este subliniat rolul subsidiar al instanței de judecată în aplicarea impreviziunii (V). Ținând seama de data încheierii contractelor de credit, în legătură cu care au fost invocate excepțiile de neconstituționalitate analizate, condițiile substanțiale, distincte de condițiile procedurale, de aplicare a impreviziunii (VI), condiții care trebuie să fie dovedite de debitor (VII), precum și soluțiile impreviziunii sunt privite din perspectiva Codului civil din 1864, ca drept comun, sub aspect substanțial (VIII). Întrucât Decizia nr. 623 a avut doar menirea de a pune de acord Legea dării în plată cu Legea fundamentală, problemele care țin de interpretarea și aplicarea legii, inclusiv chestiunea prescripției extinctive, urmează să fie rezolvate de instanțele de judecată (IX). În final, rămâne de văzut care este relevanța implicită a Deciziei nr. 623 asupra impreviziunii în relație cu contractele de credit încheiate sub imperiul noului Cod civil (X).

II. Consolidarea conceptului de impreviziune

Întrucât în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate privind Legea dării în plată, au fost analizate contracte de credit încheiate înaintea datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare Codul civil, Curtea Constituțională a stabilit că dreptul comun în materie este Codul civil din 1864.

Pornind de la această premisă, raționamentul este dezvoltat în două direcții: mai întâi, este descifrată intenția legiuitorului de a face aplicarea instituției impreviziunii prin Legea dării în plată, iar apoi, este consolidat conceptul de impreviziune din perspectiva dispozițiilor relevante și a principiilor cuprinse în Codul civil din 1864.

Astfel, se observă că Legea dării în plată ”are drept obiect reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să îşi execute obligaţiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit” (§94). Apoi se adaugă că, deși Legea dării în plată ‹‹nu se referă in terminis la impreviziune, intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de motive a legii care foloseşte expresia “criză a contractului”. Aceste sintagme trebuie interpretate ca fiind o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei impreviziunii, aşa cum a fost enunţată mai sus. Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului.›› (§103).

Cum dreptul comun în materie este Codul civil din 1864, raportat la momentul încheierii contractului de credit, instanța de contencios constituțional a examinat posibilitatea concilierii regulii pacta sunt servanda cu ideea impreviziunii, identificată ca temei al Legii dării în plată, în lumina dispozițiilor acestui cod.

Cu această ocazie, este reafirmată ideea autonomiei de voință, ca fundament al contractului și al libertății contractuale, astfel încât aceste valori, deși nu sunt prevăzute expres în Constituție, dobândesc, prin motivarea acestei decizii, o semnificație constituțională[9]. Această concepție este formulată în termeni fără echivoc, prin determinarea conținutului principiului forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda): ”Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său, prevederile contractuale impunându-se (cu putere de lege) atât părţilor (şi, după caz, succesorilor în drepturi), cât şi instanţelor judecătoreşti şi organelor chemate să asigure executarea silită. Acest principiu îşi găsea temeiul în art. 969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. El este în strânsă legătură cu teoria voluntaristă a autonomiei de voinţă, potrivit căreia individul liber creează dreptul, voinţa sa fiind suficientă pentru a explica efectele de drept ale unui act juridic. Voinţa este autonomă, deoarece ea singură şi independentă are forţa de a genera actul juridic, cu efectul că dreptul obiectiv doar confirmă forţa juridică a voinţei individuale. Cu alte cuvinte, efectele contractului constau în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi de obligaţii civile în condiţiile aplicării regulii pacta sunt servanda (forţa obligatorie a contractului). Astfel, părţile sunt obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă contractul încheiat în condiţiile legii aplicabile. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părţilor, ca o expresie a autonomiei lor de voinţă” (§94).

În mod judicios și convingător, teoria contractualistă (voluntaristă) care fundamentează atât Codul civil francez, cât și Codul civil român din 1864, precum și Codul civil în vigoare, este, astfel, reabilitată, după o îndelungată critică[10], chiar de către autoritatea care are funcția de garant al Constituției și al funcționării statului de drept în România.

Autonomia de voință și libertatea contractuală nu au însă nici în Codul civil francez, nici în Codul civil român din 1864 (și nici în Codul civil român în vigoare) o valoare absolută. De la bun început, prin adoptarea acestor Coduri, au fost precizate, fără echivoc, limitele autonomiei de voință și ale libertății contractuale[11]. Instanța de contencios constituțional subliniază totodată că ”regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale.” (§94). Se ajunge astfel la teoria impreviziunii, a cărei aplicare a fost recunoscută și sub imperiul Codului civil din 1864, fiind dedusă din prevederile art. 970: “Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Mergând, cu mult curaj, până la limita atribuțiilor sale, Curtea Constituțională acreditează astfel o soluție care, chiar dacă nu a fost unanimă în practica judiciară și în doctrina dezvoltate sub imperiul Codului civil din 1864, își găsește îndreptățirea în corelarea principiului forței obligatorii a contractului, cu principiul echității și cu principiul bunei-credințe.

Deși impreviziunea este privită îndeobște ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului[12], Curtea Constituțională ajunge la concluzia că este vorba doar de o aparentă excepție de la principiul autonomiei de voință a părților, respectiv, de la principiul forței obligatorii a contractului. Demonstrația care justifică o asemenea concluzie este exemplară: ”regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament – şi subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. (2) din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atât timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale” (§99 și §100).

Două comentarii sunt utile pe marginea acestei construcții logice, în care rigoarea argumentelor se îmbină armonios cu eleganța stilistică.

În primul rând, principiile fundamentale ale dreptului civil nu acționează decât rareori în mod izolat. De cele mai multe ori, ele acționează în mod concurent, potențându-se sau temperându-se reciproc. În asemenea situații, adagiul specialia generalibus derogant, generalia, specialibus non derogant are o sferă restrânsă de aplicare, redusă la acele situații în care gradul de generalitate al principiilor în concurență este diferit. Este ceea ce instanța de contencios constituțional afirmă când ajunge la concluzia că impreviziunea, întemeiată pe principiul echității și pe principiul bunei-credințe, nu poate fi privită ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, cu atât mai mult cu cât primele două principii au un grad mai mare de generalitate decât al treilea principiu. În realitate, principiul echității și principiul bunei-credințe nu fac decât să tempereze principiul forței obligatorii a contractului, să se adauge acțiunii acestuia, astfel încât să întemeieze împreună teoria impreviziunii.

În al doilea rând, acțiunea concurentă a acestor trei principii se realizează la un dublu nivel, atât la cel normativ, impreviziunea fiind recunoscută în dreptul obiectiv, în mod expres în Codul civil în vigoare și în mod implicit în Codul civil din 1864, cât și la cel de aplicare a legii, ceea ce face obligatorie intervenția judecătorului, singurul în măsură să aprecieze în ce măsură sunt întrunite condițiile de existență a impreviziunii și care sunt efectele acesteia asupra unui contract determinat, în împrejurări determinate.

III. Impreviziunea nu poate opera ope legis

Consecința firească a acestor statuări de ordin principial este aceea că legiuitorul nu poate aplica în mod direct impreviziunea pentru o anumită categorie de contracte, cum este aceea a contractului de credit pentru consum, în forma împrumutului[13]. O asemenea intervenție a legiuitorului, făcută și prin Legea dării în plată, este neconstituțională. În acest sens, în motivarea Deciziei nr. 623 se subliniază că „legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii.

Astfel, art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 prevede că dispoziţiile legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor, precum şi specificul contractelor de credit încheiate, şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească. Cu alte cuvinte, deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică fără distincţie celor două categorii de debitori menţionaţi. Curtea reţine, însă, că darea în plată intervine numai dacă, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, părţile contractului nu ajung la un acord, respectiv dacă negocierea întemeiată pe art. 969 şi art. 970 din Codul civil eşuează. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. În aceste condiţii, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară, având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil.

Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii, respectiv condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale). Legiuitorul se limitează la a stabili condiţiile premisă ale incidenţei noului cadru normativ, care se pot constitui eventual în condiţii de admisibilitate a cererii introductive de instanţă, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiţie specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situaţia premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condiţiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală. Consecinţa directă este modificarea contractului în baza legii, intervenţia judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Aşa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanţei cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor, şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii.

Mai mult, în condiţiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011), iar “Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta” (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că acesta “implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999), soluţia adoptată de legiuitor în legea criticată nesocoteşte aceste valori consacrate jurisprudenţial de Curtea Constituţională.

Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.

În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.” (§§ 115-120).

Această soluție a Curții Constituționale, deși este pronunțată în legătură cu Legea dării în plată, are valoare generală. Ca urmare, în viitor, legiuitorul va trebui să țină seama că este neconstituțională orice încercare de a aplica ope legis instituția impreviziunii la o întreagă categorie de contracte, indiferent de natura acestora, prin eliminarea rolului judecătorului, singurul care se bucură de puterea de a analiza în concret, la speță, în mod independent și imparțial, în ce măsură sunt dovedite condițiile necesare pentru a opera impreviziunea și care sunt cele mai potrivite soluții pentru reechilibrarea prestațiilor părților. Într-adevăr, cum a precizat instanța de contencios constituțional, orice asemenea lege ar încălca dispozițiile din Constituție privind statul de drept [art. 1 alin. (3); calitatea legii art. 1 alin. (5); dreptul la un proces echitabil art. 21 alin. (3) și înfăptuirea justiției art. 124], precum și jurisprudența instanței de contencios constițutional prin care a fost luminat înțelesul acestor dispoziții.

IV. Aplicarea în timp a Legii dării în plată. Caracterul ei procedural

Lectura constituțională a Legii dării în plată, făcută prin Decizia nr. 623, pune în lumină natura preponderent procedurală a dispozițiilor cuprinse în acest act normativ. Deși, la prima vedere, anumite dispoziții din Legea dării în plată ar putea fi interpretate ca instituind condiții și efecte speciale ale impreviziunii în raport cu condițiile și efectele speciale ale acesteia din dreptul comun (Codul civil din 1864 sau Codul civil în vigoare, după caz), instanța de contencios constitutional a apreciat că toate aceste dispoziții contravin Legii fundamentale, astfel încât le-a lipsit de orice eficiență[14]. Pe această cale, a fost simplificată chestiunea, atât de disputată anterior pronunțării acestei decizii, privind aplicarea legii în timp[15].

Ca lege procedurală, actul normativ în discuție, poate fi aplicat în procesele începute după data intrării sale în vigoare, dar numai în măsura în care debitorul a formulat notificarea prevăzută în art. 5 alin. (1) și (2). Această cerință este expres prevăzută în Decizia nr. 623, instanța de judecată având obligația să verifice, între altele ”îndeplinirea condiției notificării creditorului, conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016”. Necesitatea îndeplinirii acestei cerințe a fost subliniată de Curtea Constituțională și în Decizia nr. 639[16]. Respingând, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate analizată în această decizie, instanța de contencios constituțional a precizat că ”Legea nr. 77/2016, în întregul ei nu poate sta ca temei, în mod formal, al acțiunii intentate de reclamant, întrucât acesta nu a formulat nicio notificare și nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitație publică, încă din anul 2015”.

Cât privește ”darea în plată ”, ca soluție care ar putea fi aplicată de instanța de judecată după ce constată existența condițiilor impreviziunii într-o anumită speță, chiar în absența acordului creditorului, ea nu este admisibilă. Numai dacă există o dare în plată propriu-zisă – ceea ce presupune acordul ambelor părți, realizat fie după notificarea creditorului de către debitor conform art. 5, caz în care nu se mai pune problema contestării notificării, fie chiar în timpul judecării contestației împotriva notificării introduse de creditor, potrivit art. 7 sau în timpul judecării acțiunii introduse de debitor prin care solicită instanței încetarea sau adaptarea contractului, ca urmare a impreviziunii, conform art. 8 – instanța va putea lua act de darea în plată.

În acest sens, în Decizia nr. 623 se precizează că ”Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa” (§121). Așadar, dacă există acordul părților, instanța de judecată va lua act de predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii. În absența acestui acord, ea va putea să dispună fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia, în funcție de circumstanțe.

Astfel, soluția ”dării în plată”, fără acordul creditorului, cum se pare că a fost gândită inițial de legiuitor, este invalidată de Curtea Constituțională, pentru că altfel s-ar ieși din logica motivării care curăță Legea dării în plată de viciul retroactivității. Într-adevăr, nu există nicio soluție în practica judiciară și nicio opinie în doctrină în legătură cu impreviziunea sub imperiul Codului civil din 1864 care să fi acreditat soluția ”dării în plată” fără acordul creditorului[17]. Instanța de contencios constituțional este foarte categorică în ceea ce privește aplicarea teoriei impreviziunii astfel cum ea era configurată sub regimul vechiului Cod civil, întrucât, dacă s-ar accepta că Legea dării în plată conține o normă de drept substanțial care ar acredita soluția ”dării în plată” fără acordul creditorului, aplicarea unei asemenea norme cu privire la contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi ar avea, evident, caracter retroactiv. Or, singura modalitate prin care Curtea Constituțională a ”salvat” Legea dării în plată de retroactivitate a fost aceea de a o califica, integral, ca fiind o lege procedurală.

Dreptul substanțial aplicabil rămâne deci cel în vigoare la data încheierii contractului. Întrucât excepțiile analizate și soluționate prin Decizia nr. 623 se referă la contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil actual, în mod judicios, Curtea Constituțională apreciază că, atât condițiile, cât și efectele impreviziunii sunt cele care rezultă din dispozițiile Codului civil din 1864, precum și din principiile care îl fundamentează.

În concluzie, ”Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.” (§115)

Desigur, în raport cu ansamblul motivării cuprinse în Decizia nr. 623 și cu precizările de mai sus, Legea dării în plată ”este o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit” doar în sensul în care instituie mecanismul procedural prin care această teorie este analizată în fiecare speță determinată. Normele din Legea dării în plată prin care au fost deformate condițiile aplicării impreviziunii au primit un înțeles nou, prin cenzura exercitată de Curtea Constituțională, astfel încât au pierdut dimensiunea substanțială și au păstrat doar dimensiunea procedurală.

V. Rolul subsidiar al instanței de judecată în aplicarea teoriei impreviziunii

Am subliniat mai sus contribuția teoretică a instanței de contencios constituțional în motivarea Deciziei nr. 623 în legătură cu acțiunea concurentă a principiului forței obligatorii a contractului, a principiului echității și a principiului bunei-credințe. Înțeleasă ca efect al acțiunii concurente a acestor trei principii, impreviziunea nu mai are semnificația unei excepții de la principiul forței obligatorii a contractului. Tocmai acest principiu, al cărui conținut este determinat în lumina principiului echității și al principiului bunei-credințe, obligă părțile să negocieze o soluție de adaptare a contractului în ipoteza impreviziunii, iar dacă această negociere eșuează, îndreptățește instanța de judecată să adopte o soluție de adaptare sau de încetare a contractului, dacă sunt îndeplinite toate condițiile teoriei impreviziunii.

Așadar, instanța de judecată are un rol subsidiar în aplicarea teoriei impreviziunii sub un dublu aspect.

Mai întâi, ea trebuie să verifice dacă debitorul face dovada îndeplinirii condiției prealabile a încercării de negociere, într-un termen rezonabil și cu buna-credință, cu creditorul, pentru a ajunge la o soluție de adaptare a contractului prin acordul părților, atât în situația în care contractul conține o clauză de impreviziune, cât și în situația în care nu există o astfel de clauză. În acest sens, ”Curtea reține că revine, în primul rând, părților obligația de a renegocia contractul, iar renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate”. (§97)

În al doilea rând, dacă în contractul dedus judecății există o clauză de impreviziune, instanța va trebui să țină seama de aceasta. Printr-o asemenea clauză, părțile pot să prevadă atât anumite cerințe procedurale și substanțiale referitoare la impreviziune, inclusiv asumarea explicită sau implicită a riscului schimbării împrejurărilor existente în momentul încheierii contractului, cât și soluțiile de adaptare sau de încetare a contractului. Instanța de judecată va face aplicarea clauzei respective, impreviziunea de drept comun putând fi aplicată numai în completare, în măsura necesară.

Cu referire la ambele aspecte, în paragraful 117 instanța de contencios constituțional face referire expresă la ipoteza clauzei de adaptare a contractului, iar în paragrafele 119 și 121 subliniază că numai în lipsa acordului părților instanța judecătorească va putea face aplicarea impreviziunii.

VI. Condițiile procedurale și condițiile de fond ale aplicării impreviziunii

A. Condițiile procedurale. Instanța de contencios constituțional stabilește în mod clar că nu se poate reduce rolul instanței de judecată doar la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 4 alin. (1), cu referire la 1 alin. (1) din Legea dării în plată, cum ar părea să rezulte din art. 7 alin. (1) din același act normativ. Într-adevăr, la prima vedere, acest text legal nu ar îngădui creditorului decât contestarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate prin Legea dării în plată. În realitate, cum s-a arătat mai sus și cum se și precizează expres în acest text, actul normativ în discuție reglementează o procedură, iar condițiile de admisibilitate a acestei proceduri formează numai o parte din obiectul examinării pe care o face instanța de judecată. Aceasta poate și trebuie să examineze, cum a statuat Curtea Constituțională, condițiile de fond ale aplicării impreviziunii, în raport cu dreptul comun în materie, în funcție de momentul încheierii contractului de credit (Codul civil din 1864, pentru contractele încheiate înaintea datei de 1 octombrie 2011, respectiv, Codul civil în vigoare pentru contractele încheiate după această dată).

Ca urmare, instanța de judecată trebuie să verifice în cadrul contestației formulate de creditor potrivit art. 7 alin. (1), mai întâi, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cinci condiții de admisibilitate, prima dintre ele fiind ”dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării (§117 și §120)”.

Această procedură prealabilă a notificării, prevăzute în art. 5, este obligatorie[18], întrucât teoria impreviziunii poate fi aplicată de instanța de judecată numai dacă debitorul face dovada că a încercat, cu bună-credință, negocierea adaptării contractului, astfel încât să se ajungă la o soluție rezonabilă și echitabilă, prin acordul părților. Această idee se regăsește și în Codul civil actual; conform art. 1.271 alin. (3) C. civ., impreviziunea poate fi aplicată de instanța de judecată numai dacă sunt îndeplinite mai multe condiții, între care și aceea ca debitorul să fi încercat, ”într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului”.  Instanța de contencios constituțional mai precizează că ”renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportarea la noua realitate” (§97).

Celelalte patru condiții procedurale de admisibilitate a aplicării teoriei impreviziunii sunt precizate în art. 4 alin. (1) :

”a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.”

Creditor poate să fie numai o instituție de credit, o instituție financiară nebancară sau cesionarul unei creanțe transmise de o asemenea instituție [art. 1 alin. (1)], iar debitorul poate să fie numai un consumator în sensul definit prin legislația specială menționată în art. 1 alin. (2), cu precizarea că procedura instituită prin această lege ‹ nu se aplică creditelor acordate prin programul ”Prima casă” aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului “Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare››.

Dar îndeplinirea acestor cinci condiții cumulative de aplicabilitate a procedurii reglementate prin Legea dării în plată nu este suficientă pentru examinarea impreviziunii. Pe lângă aceste condiții procedurale, judecătorul trebuie să examineze și condițiile substanțiale ale impreviziunii, la care ne vom referi ceva mai jos, după examinarea unei alte chestiuni procedurale.

B. Corelația dintre contestația formulată de creditor potrivit art. 7 alin. (1) și acțiunea formulată de debitor, conform art. 8 alin. (1). Întrucât legiuitorul a reglementat două acțiuni pentru examinarea condițiilor procedurale și substanțiale ale impreviziunii, este important să se observe că din soluția și motivarea Deciziei nr. 623 rezultă anumite consecințe privind corelația dintre contestația formulată de creditor potrivit art. 7 alin. (1) și acțiunea formulată de debitor, conform art. 8 alin. (1).

Chiar dacă în art. 7 alin. (1) se face vorbire de ”îndeplinirea condițiilor de admisibilitate reglementate de prezenta lege”, totuși această formulare nu trebuie să fie înțeleasă ca o limitare a dreptului creditorului de a sesiza instanța pe calea contestației la notificare numai cu aceste aspecte procedurale. O asemenea limitare ar avea ca efect practic negativ prelungirea situației litigioase dintre părți. În acest sens, în Decizia nr. 623 se reține că ”din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.” (§120)

Sintagma ”acțiune în constatare” utilizată de instanța de contencios constituțional pare să își aibă temeiul în textul art. 8 alin. (1). În realitate, prin această acțiune debitorul cere instanței să adapteze sau să înceteze contractul, realizându-și dreptul său de creanță[19], născut din faptul juridic restrâns al impreviziunii. Ca urmare, această acțiune este una în realizare, iar nu una în constatare[20].

Desigur, instanța de judecată va analiza aceste aspecte în limita învestirii sale, prin cererea de chemare în judecată. Teoria impreviziunii nu se aplică nici ope legis, nici ex officio. Ca urmare, creditorul, dacă dorește să evite o judecată ulterioară, trebuie să invoce pe calea contestației reglementate în art. 7 și neîndeplinirea condițiilor substanțiale ale impreviziunii. Așa fiind, instanța va putea să admită contestația creditorului fie pentru că nu este îndeplinită una sau alta dintre cele cinci condiții de admisibilitate, fie pentru că nu este îndeplinită una sau alta dintre condițiile substanțiale ale impreviziunii.

Ținând seama de caracterul special al procedurii reglementate prin Legea dării în plată, în cadrul procesual stabilit, prin introducerea contestației la notificare de către creditor, conform art. 7, debitorul nu ar putea formula cerere reconvențională. Dacă s-ar admite o asemenea posibilitate, dispozițiile art. 8 ar rămâne fără aplicare, ceea ce ar contraveni principiului de interpretare potrivit căruia orice normă juridică trebuie să producă un anumit efect.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive prin care se soluționează contestația debitorului va avea o întindere diferită, în funcție de întinderea sesizării instanței.

Dacă instanța a fost învestită numai cu analiza condițiilor procedurale de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea dării în plată, respingerea contestației creditorului – ceea ce presupune că toate aceste condiții sunt îndeplinite – va permite debitorului să formuleze o acțiune proprie prin care să ceară instanței să constate că sunt îndeplinite condițiile substanțiale ale impreviziunii și să pronunțe o soluție de adaptare sau de încetare a contractului de credit.

În ipoteza în care contestația creditorului a fost admisă, întrucât una sau alta dintre condițiile de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea dării în plată nu este îndeplinită, debitorul nu mai are deschisă calea unei acțiuni proprii, creditorul putând invoca excepția autorității de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv efectul negativ al puterii de lucru judecat.

Când creditorul a invocat de la bun început, pe cale contestației prevăzute în art. 7 alin. (1), și neîndeplinirea condițiilor substanțiale ale impreviziunii, iar instanța admite contestația, fie pentru neîndeplinirea unei condiții procedurale, fie pentru neîndeplinirea unei condiții substanțiale, debitorul nu mai are deschisă calea unei noi acțiuni, creditorul putând invoca excepția autorității de lucru judecat a primei hotărâri.

Așadar, acțiunea reglementată în art. 8 din Legea dării în plată mai este utilă numai în două situații: fie creditorul nu a formulat contestație împotriva notificării în termenul prevăzut de lege, fie această contestație a fost respinsă, întrucât instanța a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile procedurale și, după caz, în măsura învestirii, toate condițiile substanțiale ale impreviziunii.

Poate creditorul, dacă nu a formulat contestație în condițiile art. 7, să mai invoce neîndeplinirea condițiilor procedurale în procesul inițiat de debitor prin formularea acțiunii conform art. 8 din Legea dării în plată? Din §120 al Deciziei nr. 623, citat mai sus, rezultă că instanța de contencios constituțional dă un răspuns afirmativ acestei întrebări, ea putând să aplice teoria impreviziunii, verificând deci și condițiile acesteia, nu numai pe cele procedurale, ci și pe cele substanțiale, atât în cadrul contestației formulate de debitor potrivit art. 7, cât și în cadrul acțiunii întemeiate pe art. 8, atât în primă instanță, cât și în apel.

C. Condițiile substanțiale. O altă contribuție importantă, în egală măsură cu o dimensiune teoretică și cu una practică, inclusă în motivarea Deciziei nr. 623, se referă la distincția dintre două categorii de condiții substanțiale ale impreviziunii: cele obiective și cele subiective. Deși această contribuție are în vedere impreviziunea sub imperiul Codului civil din 1864, ea este relevantă și pentru înțelegerea mai nuanțată a reglementării cuprinse în art. 1.271 din Codul civil actual.

Cauza excepțională care determină schimbarea împrejurărilor existente în momentul încheierii contractului și dezechilibrarea raportului dintre prestațiile părților, ca efect al acestei cauze, astfel încât executarea acestora ar deveni excesiv de oneroasă (§96) sunt condițiile obiective (a), buna-credință a debitorului este condiția subiectivă (b), iar caracterul injust sau inechitabil al obligării debitorului la executarea prestației sale este o condiție mixtă,  obiectivă și subiectivă (c). În legătură cu această ultimă condiție, Curtea Constituțională, a analizat și problema devalorizării bunurilor mobile ce fac obiectul garanției ipotecare aduse de debitor în contractul de credit (d). Toate condițiile obiective și subiective ale impreviziunii trebuie să fie întrunite simultan (e).

a) Condițiile obiective ale impreviziunii. Aceste condiții sunt evidențiate de instanța de contencios constituțional din perspectiva ideii de risc al contractului, făcându-se distincția între riscul inerent și riscul supraadăugat. Astfel, ”Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora.”(§96 și §97).

Două comentarii sunt utile în legătură cu distincția dintre riscul inerent și riscul supraadăugat.

Trei elemente definesc noțiunea de risc în general. Un eveniment obiectiv viitor care schimbă situația de fapt inițială, caracterul aleatoriu al producerii acestui eveniment și efectul său negativ asupra celor care au drepturi sau interese în situația inițială. Primele două elemente nu sunt suficiente pentru a defini noțiunea de risc în general, întrucât evenimentul viitor aleatoriu poate aibă un efect pozitiv asupra situației de fapt inițiale. Altfel spus, un asemenea eveniment conține în el însuși riscuri de pierdere și șanse de câștig pentru cei care au drepturi sau interese în situația inițială.

Astfel înțeleasă, noțiunea generală de risc dobândește trei accepții speciale în raporturile contractuale.

O primă accepție este prezentă în categoria contractelor aleatorii. Spre deosebire de contractele comutative, contractele aleatorii presupun existența unui eveniment viitor și incert în ceea ce privește producerea sa sau data producerii sale, care influențează fie existența, fie întinderea, fie existența și întinderea obligațiilor părților[21]. Este de observat că în acest context sunt avute în vedere atât efectele pozitive, cât și efectele negative ale evenimentului aleatoriu, el putând determina, după caz, șanse de câștig și riscuri de pierdere pentru una sau pentru ambele părți contractante. În plus, evenimentul viitor nu numai că este prevăzut de părți în momentul încheierii contractului, dar ele chiar aleg acest eveniment care va influența fie existența, fie întinderea, fie existența și întinderea obligațiilor părților.

A doua accepție este utilizată în legătură cu unul dintre efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, în contextul imposibilității fortuite de executare a obligației uneia dintre părți. Aceasta este problema riscului propriu-zis al contractului, soarta acestuia depinzând de soluțiile prin care se rezolvă această problemă. În această situație, evenimentul aleatoriu (forța majoră, cazul fortuit, fapta debitorului sau fapta unui terț, dacă aceste fapte pot fi asimilate forței majore sau cazului fortuit) face imposibilă executarea obligației uneia dintre părți, în mod total sau parțial, definitiv sau temporar[22]. Din această perspectivă, evenimentul aleatoriu nu poate avea, prin ipoteză, decât un efect negativ, adică se concretizează doar într-un risc de pierdere, nu și într-o șansă de câștig. În această accepție a noțiunii de risc nu are relevanță dacă părțile au prevăzut sau nu producerea evenimentului aleatoriu care împiedică executarea obligației.

A treia accepție este relevantă pentru înțelegerea impreviziunii, iar instanța de contencios constituțional are în vedere tocmai această accepție când vorbește de ”ideea de risc al contractului” și de analizarea riscului ”dintr-un punct de vedere bivalent” (§96). În această ipoteză, evenimentul aleatoriu nu determină o imposibilitate de executare a obligațiilor uneia sau alteia dintre părți, ci dezechilibrează în mod grav raporturile contractuale. Obligațiile părților pot fi executate, dar această executare devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părți.

Ca urmare, nu orice fel de schimbare a echilibrului contractual ridică problema impreviziunii. În acest sens, Curtea Constituțională distinge între riscul inerent și riscul supraadăugat. Primul este presupus a fi asumat de către părți în momentul încheierii contractului, întrucât întotdeauna viitorul este însoțit de anumite elemente aleatorii. Cât timp aceste elemente nu scapă capacității de previziune a părților sau nu dezechilibrează în mod grav prestațiile contractuale ale părților, ele intră în sfera noțiunii de risc inerent, care nu poate fi temei al impreviziunii. În schimb, riscul supraadăugat nu este presupus a fi fost asumat de părți în momentul încheierii contractului, trece dincolo de capacitatea rezonabilă de prevedere a contractanților și se concretizează într-un dezechilibru grav al raporturilor contractuale.

Rezultă din cele de mai sus că, din punct de vedere obiectiv, impreviziunea presupune două cerințe – un eveniment viitor care trece dincolo de capacitatea rezonabilă de previziune a părților [idee care este conținută și în art. 1.271 alin. (3) lit. b)] și efectul de dezechilibrare gravă a prestațiilor contractuale ale părților.

Cât privește capacitatea rezonabilă de previziune a părților, instanța de judecată va trebui să țină seama de calitatea și pregătirea economică sau juridică a cocontractanților, dintre care unul este profesionist, iar altul este consumator (§98).

Aceste statuări de principiu ale instanței de contencios constituțional cu referire la condițiile obiective ale impreviziunii sub imperiul Codului civil din 1864, care au un corespondent în Codul civil actual, lasă judecătorilor o mare putere de apreciere, ei putând să hotărască, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, dacă este vorba de o schimbare excepțională a împrejurărilor existente în momentul încheierii contractului și dacă această schimbare a fost imprevizibilă și a făcut excesiv de oneroasă executarea contractului.

Mai este implicată în motivarea Deciziei nr. 623 și ideea caracterului bilateral al impreviziunii, în sensul că uneori este posibil ca evenimentul viitor imprevizibil să facă excesiv de oneroasă executarea obligațiilor pentru ambele părți ale contractului. (§96)

b) Condiția subiectivă a impreviziunii (buna-credință). Principiul bunei-credințe are o dublă valență în legătură cu impreviziunea.

Mai întâi, cum am evidențiat mai sus, în asociere cu principiul echității și cu principiul forței obligatorii a contractului (al autonomiei de voință sau al libertății contractuale), principiul bunei-credințe face parte chiar din fundamentul teoretic al impreviziunii.

În al doilea rând, principiul bunei-credințe trebuie să fie avut în vedere de judecător atunci când analizează în concret, la speță, îndeplinirea condițiilor impreviziunii. Mai exact, judecătorul trebuie să analizeze conduita debitorului, pentru a stabili, pe baza probelor, dacă acesta nu poate să plătească din motive care nu îi sunt imputabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba de un refuz de plată de rea-credință. În acest sens, cum rezultă din motivarea Deciziei nr. 623, este necesar să se facă ”o diferențiere între debitorii de bună-credință și cei de rea-credință, între cei care nu mai pot să plătească și cei care nu mai vor să plătească” (§116), să se evalueze ”buna-credință în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților”, chiar dacă ”Consecința luării în considerare a criteriului bunei-credințe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenția judiciară este limitată de îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii contractuale” (§100).

Condiția subiectivă a impreviziunii mai este subliniată încă o dată în termeni fără echivoc: ”Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit” (§119).

c) Condiția mixtă a impreviziunii (caracterul vădit injust al obligării debitorului la executarea prestației). Ca și principiul bunei-credințe, principiul echității este relevant nu numai pentru înțelegerea fundamentului teoretic al impreviziunii, ci și pentru modul în care judecătorul va aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, îndeplinirea condițiilor impreviziunii.

Așa fiind, instanța de judecată trebuie să examineze în concret dacă obligarea debitorului la executarea prestației sale a devenit inechitabilă, întrucât aceasta a dobândit un caracter excesiv de oneros ca efect al evenimentului excepțional care a schimbat împrejurările existente în momentul existenței contractului. Această examinare trebuie să țină seama atât de aspectul obiectiv, cât și de aspectul subiectiv al echității.

„Cum reține Curtea,” ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament – şi subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor” (§99).

Prin această statuare referitoare la condițiile substanțiale ale impreviziunii sub imperiul Codului civil din 1864, este acreditată opinia exprimată anterior în doctrină, dar cu referire la reglementarea din Codul civil în vigoare[23], în sensul că aprecierea caracterului inechitabil al obligării debitorului la executarea prestației sale presupune nu numai aplicarea unor criterii obiective (creșterea costurilor executării, scăderea valorii contraprestației, adică ceea ce Curtea denumește principiul exactei compensații cu implicarea egalității de tratament), ci și a unui criteriu subiectiv, respectiv dificultatea de plată în care se găsește o parte contractantă, altfel spus slăbiciunea acesteia, dar nu ca urmare a propriei sale fapte culpabile.

În lumina acestei statuări, judecătorul nu va putea să aplice niciuna dintre soluțiile specifice impreviziunii, cât timp această soluție mixtă nu este îndeplinită, atât sub aspectul ei obiectiv, cât și sub aspectul ei subiectiv.

d) Din modul de redactare a textului art. 11 din Legea dării în plată rezultă că legiuitorul a avut în vedere două categorii diferite de riscuri, unele izvorând din contractul de credit, iar altele din devalorizarea bunurilor imobile care formează obiectul garanției ipotecare constituite în favoarea creditorului. Pe bună dreptate, instanța de contencios constituțional a apreciat că, în măsura în care impreviziunea, astfel cum aceasta a fost conturată în practica judiciară și în doctrină sub regimul Codului civil din 1864, este analizată în legătură cu executarea unui contract de credit încheiat înainte de 1 octombrie 2011, iar riscurile izvorând din devalorizarea bunurilor imobile sunt privite în mod autonom, acestea sunt incompatibile cu aplicarea impreviziunii de către instanța de judecată. Într-adevăr, chiar dacă este accesoriu, contractul de ipotecă este distinct de contractul de credit. În acest sens, în motivarea Deciziei nr. 623 se reține că ”În condiţiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea constată că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit.” (122)

Fără a altera valabilitatea acestei concluzii, este totuși de observat că, întrucât suntem în prezența unui contract de credit în forma împrumutului de consumație[24], care, prin ipoteză, are ca obiect bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, conform art. 2.158 alin. (1) C. civ., împrumutătorul nu mai este proprietarul sumelor de bani remise împrumutatului. Primul are un drept de creanță împotriva celui de-al doilea, iar acesta are datoria de restituire a sumelor de bani primite. Totodată, până la restituire, împrumutatul este proprietarul sumelor de bani, cum se precizează expres în art. 2.160 C. civ.[25]. Dar, întrucât, atât în sens constituțional, cât și în sensul noțiunilor autonome configurate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de creanță, intră în sfera noțiunii de bun, rezultă că încălcarea dreptului de creanță al creditorului având ca obiect restituirea sumelor de bani împrumutate debitorului, echivalează cu încălcarea dreptului de proprietate al creditorului, drept ocrotit și garantat de art. 44 din Constituție.

Tot în mod judicios, instanța de contencios constituțional a apreciat că devalorizarea bunurilor imobile care constituie obiectul garanției ipotecare constituite în favoarea creditorului, este un criteriu, care ”ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil.” (§122)

Precizarea finală restrânge însă aplicarea acestui criteriu numai la situațiile în care imobilul care face obiectul garanției ipotecare este chiar imobilul dobândit de debitor cu sumele de bani primite pe temeiul contractului de credit. Dacă este însă vorba de o ipotecă asupra unui imobil aparținând unui terț (cauțiune reală) sau chiar asupra unui imobil aparținând debitorului, dar care nu a fost dobândit cu sumele de bani remise de creditor, devalorizarea imobilului nu mai poate fi avută în vedere nici ca un criteriu care să fie utilizat, în corelație cu principiul echității, pentru aplicarea impreviziunii.

e) Înțeleasă ca o cauză de adaptare sau de încetare a contractului, impreviziunea este un fapt juridic în sens restrâns. Condițiile obiective și subiective care o definesc sunt tocmai elementele care alcătuiesc acest fapt juridic în sens restrâns. Analiza și dovedirea fiecăruia dintre aceste elemente, în mod separat, nu afectează unitatea faptului juridic în sens restrâns care este impreviziunea. Cum vom vedea, precizarea este foarte importantă sub aspectul termenului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru dreptul de creanță care se naște din faptul juridic al impreviziunii, respectiv dreptul debitorului de a cere adaptarea sau încetarea contractului.

VII. Dovada condițiilor impreviziunii

Unul dintre motivele pentru care Curtea Constituțională a cenzurat Legea dării în plată este și acela că aceasta ”înlătură controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor, şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii” (§117).

Ca urmare, dovada condițiilor impreviziunii atât a celor procedurale, cât și a celor substanțiale este în sarcina debitorului. O prezumție absolută în legătură cu aceste condiții nu ar putea fi stabilită de legiuitor. Cu o exprimare simplă și sintetică, nu este permis legiuitorului să instituie o prezumție absolută de impreviziune.

Sub acest aspect, Curtea mai reține că ”prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil”. (§116)

Regula potrivit căreia sarcina probei revine celui care afirmă o pretenție sau invocă o apărare nu trebuie să fie înțeleasă în mod simplist, în sensul că numai reclamantul are sarcina probei. În realitate, această sarcină revine fie reclamantului, fie pârâtului (cu atât mai mult cu cât acesta a formulat o cerere reconvențională), ori de câte ori unul sau altul face o anumită afirmație în cadrul duelului judiciar. Această idee este exprimată in terminis în art. 249 C. pr. civ. ”Cel care face o susținere în cadrul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege”. Or, susțineri în cadrul procesului poate să facă nu numai reclamantul, ci și pârâtul. În adagiul probatio incumbit actori, cel care face o anumită susținere în cadrul procesului este actor.

În plus, are importanță natura faptului care formează obiectul susținerii fiecărei părți în proces. Numai faptele pozitive pot fi dovedite în mod direct de cel care le afirmă, în timp ce faptele negative se presupun, rămânând ca partea împotriva căreia se afirmă un asemenea fapt negativ să facă dovada faptului pozitiv contrar.

Ca urmare, în contestația reglementată în art. 7, creditorul-reclamant afirmă doar faptul negativ al neîndeplinirii condițiilor procedurale și, dacă este cazul, substanțiale ale impreviziunii, iar debitorul-pârât va avea sarcina să facă proba îndeplinirii tuturor condițiilor procedurale și, după caz, a tuturor condițiilor substanțiale. Debitorul va trebui să facă dovada acestor ultime condiții, întrucât, în absența acestei dovezi, judecătorul, dacă a fost învestit prin contestația la notificare, va constata că aceste condiții nu sunt îndeplinite, iar hotărârea sa va avea putere de lucru judecat, astfel încât va fi închisă calea unei acțiuni ulterioare prin care debitorul să solicite aplicarea soluțiilor impreviziunii, respectiv adaptarea sau încetarea contractului, întrucât creditorul va invoca excepția autorității de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv efectul negativ al puterii de lucru judecat. Dimpotrivă, dacă instanța a constatat – verificând apărările debitorului pe care acesta le face în cadrul contestației la notificare introduse de creditor – că sunt îndeplinite toate condițiile procedurale și substanțiale ale impreviziunii, debitorul va avea deschisă calea unei acțiuni ulterioare prin care să solicite adaptarea sau încetarea contractului, invocând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare.

Cât privește mijloacele de probă, condițiile procedurale ale impreviziunii trebuie să fie dovedite cu înscrisurile specifice (notificarea emisă de un executor judecătoresc, de un avocat sau de un notar public, conform art. 5; extrasul din cazierul judiciar, contractul de împrumut și contractul de ipotecă imobiliară).

VIII. Soluțiile pe care le poate adopta judecătorul în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile procedurale și substanțiale ale impreviziunii

După ce constată că sunt îndeplinite toate condițiile procedurale și substanțiale ale impreviziunii, judecătorul poate pronunța fie adaptarea, fie încetarea contractului, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe. Evocând aceste soluții (§§97, 98 și 121), instanța de contencios constituțional nu inovează, ele fiind conturate ca atare sub regimul Codului civil din 1864 și preluate în art. 1.271 alin. (2) din Codul civil actual.

Rațiunea oricăreia dintre acestei soluții subzistă numai dacă este în ființă contractul[26] (respectiv, nu a fost desființat sau nu a încetat pentru o altă cauză decât impreviziunea) și dacă nu au fost executate integral obligațiile părților. Chiar și atunci când nu au fost executate integral aceste obligații, impreviziunea se poate aplica numai în legătură cu prestațiile neexecutate ”ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului” (§98). Este adevărat că în același paragraf din motivarea Deciziei nr. 623 se menționează și ”riscul deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit”, dar această subliniere nu are semnificația aplicării impreviziunii pentru trecut, ci presupune că aprecierea caracterului injust al obligării debitorului la executarea propriei prestații se va face și în raport cu povara deja suportată anterior și care, dacă nu ar fi diminuată sau înlăturată, ar da naștere tocmai acestui caracter injust.

O singură precizare cu caracter îndrumător în ceea ce privește aplicarea acestor două soluții se regăsește în motivarea Deciziei nr. 623: ”Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.” (§97)

Noțiunea de utilitate socială nu are însă un conținut limpede. Ținând seama de ansamblul motivării Deciziei nr. 623, s-ar putea face însă legătura între această noțiune și condiția mixtă a impreviziunii, astfel cum a fost precizată mai sus, exprimată în caracterul vădit injust al obligării creditorului la executarea propriei prestații în situația în care a intervenit riscul contractual supraadăugat. Altfel spus, utilitatea socială nu poate fi apreciată de către judecător în abstract, adică fără legătură cu situația actuală a raporturilor contractuale și a părților, ci în mod concret, prin aplicarea atât a unor criterii obiective (creșterea costurilor executării, scăderea valorii contraprestației, adică ceea ce Curtea denumește principiul exactei compensații cu implicarea egalității de tratament), cât și a unui criteriu subiectiv, respectiv dificultatea de plată în care se găsește o parte contractantă, adică slăbiciunea acesteia, dar nu ca urmare a propriei sale fapte culpabile.

Când este însă posibilă, pe baza aplicării criteriului utilității sociale și în raport cu stadiul derulării raporturilor contractuale, adaptarea sau încetarea contractului de credit?

Răspunsul la această întrebare depinde de calificarea contractului de credit ca fiind un contract cu executare imediată ori un contract cu executare succesivă sau continuă[27].

Pornind de la această clasificare s-a considerat că ”Instituția impreviziunii este aplicabilă, în mod natural, numai contractelor cu executare succesivă (v. art. 1.271 C. civ.) și numai în mod excepțional, celor cu executare instantanee, afectate de un termen sau condiție suspensivă”[28]. În continuare, s-a mai arătat că, în cazul contractelor cu executare uno ictu nu se poate aplica decât soluția adaptării contractului, noțiunea de încetare nefiind compatibilă cu natura acestora, iar în cadrul contractelor cu executare succesivă sau continuă, se poate aplica, după caz, fie soluția încetării, fie soluția adaptării contractului.[29]

Ca urmare, este importantă calificarea contractului de credit în forma împrumutului de consumație din perspectiva acestei clasificări.

Deși, de regulă, o asemenea calificare privește contractul în întregul său, având în vedere toate obligațiile ambelor părți, sunt totuși situații în care această calificare trebuie să fie făcută în raport cu specificul prestației care formează obiectul fiecărei obligații a fiecărei părți. Această privire diferențiată asupra obligațiilor care se nasc din contract este necesară și în cazul contractului de credit în forma împrumutului de consumație. Astfel, obligația creditorului de a remite suma împrumutată debitorului este cu executare uno ictu, cât timp cuantumul ei a fost precizat de la bun început în contract, ca un întreg[30]. În schimb, obligația creditorului de a asigura serviciile de administrare a creditului, în schimbul unor comisioane, poate fi calificată ca fiind cu executare succesivă, în măsura în care aceste servicii au un caracter periodic[31]. Restituirea împrumutului de către debitor este, de asemenea, o prestație cu executare imediată, chiar dacă ea a fost eșalonată, prin stabilirea unor termene suspensive succesive[32]. În schimb, obligația debitorului de a plăti dobânzile împrumutului, ca fructe civile, precum și obligația de a plăti comisioane, dacă ele au caracter succesiv, toate acestea având împreună semnificația de preț al creditului, sunt obligații cu executare succesivă[33].

Pe temeiul acestor precizări, cât timp sumele împrumutate au fost remise integral debitorului de către creditor, nu se mai pune nici problema adaptării, nici problema încetării acestei prestații, ca efect al impreviziunii. Cât privește obligația de restituire a creditului, întrucât ea își păstrează natura de obligație cu executare imediată, chiar dacă plata este eșalonată, prin stabilirea unor rate periodice, se poate pune doar problema adaptării, iar nu a încetării ei, în sens propriu-zis. Sub acest aspect, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, adaptarea se poate face fie prin reducerea valorii rămase de restituit, fie prin reeșalonarea restituirii, respectiv prin prelungirea termenului de restituire cu consecința creșterii numărului de rate și a micșorării valorii fiecăreia dintre ele, fie prin suspendarea pe o perioadă de timp determinată a plății ratelor, până la momentul la care instanța apreciază că debitorul va depăși dificultatea de plată în care se află în momentul judecății.

Suspendarea oricărei plăți către creditor, ca efect al simplei manifestări de voință a debitorului, exprimată prin notificare, conform art. 5 alin. (3), teza I, precum și menținerea acestei suspendări pe toată durata judecării contestației notificării de către creditor, conform art. 7 alin. (4), teza I, și a judecării acțiunii pornite de debitor conform art. 8, alin. (3), teza I, nu sunt compatibile cu calificarea pe care instanța de contencios constituțional a dat-o Legii dării în plată, ca fiind o lege procedurală, iar nu una de drept substanțial. În această ordine de idei, cât timp impreviziunea, ca instituție de drept substanțial, rămâne fie sub imperiul Codului civil din 1864, fie sub acela al Codului civil în vigoare, în funcție de data încheierii contractului de credit, astfel încât ea nu poate fi aplicată ope legis, ci numai ca rezultat al aprecierii făcute de instanța de judecată în legătură cu îndeplinirea condițiilor sale procedurale și substanțiale, rezultă că nicio asemenea suspendare a plăților către creditor nu poate opera ope legis, ci poate fi decisă numai de instanța de judecată, pe o durată limitată, ca o soluție de adaptare a contractului, în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile procedurale și substanțiale ale impreviziunii[34].

Este posibil ca instanța de judecată să aprecieze că restituirea sumei împrumutate se poate face integral de către debitor, dar să adapteze celelalte obligații ale acestuia, respectiv obligația de plată a dobânzilor și obligația de plată a comisioanelor, prin reducerea acestora sau prin suspendarea acestora pe o perioadă de timp determinată, în raport cu gravitatea efectelor impreviziunii. Numai în mod excepțional, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, instanța ar putea decide încetarea uneia dintre aceste obligații. Termenul de încetare este folosit în mod propriu în acest caz, întrucât aceste obligații sunt cu executare succesivă, dar numai dintr-o perspectivă unilaterală, întrucât obligația corelativă a creditorului de a presta anumite servicii până la restituirea integrală a sumei împrumutate, se menține[35]. În ceea ce privește obligația de plată a dobânzilor, o asemenea soluție de încetare este teoretică, mai degrabă, cât timp se restituie mai întâi dobânzile și apoi capitalul.

Nu este exclus ca instanța de judecată să aplice soluții combinate de adaptare a contractului, în raport cu ansamblul obligațiilor născute din contract în sarcina debitorului.

IX. Clarificarea unor noțiuni în practica judiciară

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat în legătură cu aspectele care țin de interpretarea și aplicarea Legii dării în plată de către instanța judecătorească, o asemenea analiză excedând competenței sale (§109). Pe lângă aspectele invocate în diferite excepții de neconstituționalitate (A), practica judiciară se va confrunta și cu dificila problemă a  prescripției dreptului de a cere constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii și aplicarea soluțiilor de încetare sau de adaptare a contractului de credit (B).

A. Necesitatea clarificării unor chestiuni substanțiale și procedurale în practica judiciară. Chiar dacă Legea dării în plată este calificată ca fiind doar una procedurală, rămân totuși multe chestiuni neclare care țin de sfera sa de aplicare. Conținutul noțiunilor ”creditor”, ”consumator”, ”locuință”, ”contract de credit”, ”imobil”, în sensul specific al acestui act normativ urmează să fie stabilit ulterior[36]. De asemenea, corelația dintre procedura specială reglementată în această lege și procedura de drept comun ridică numeroase probleme[37].

Asemenea aspecte urmează a fi clarificate în practica judiciară fie la speță, fie la nivel de principiu, prin sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, conform art. 519-521 C. pr. civ. sau pe calea recursului în interesul legii conform art. 514-518 C. pr. civ.

B. Prescripția prescripției dreptului de a cere constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii și aplicarea soluțiilor de încetare sau de adaptare a contractului de credit.â

Problema aplicării în timp a reglementării prescripției extinctive are importanță numai în măsura în care, în legătură cu dreptul în discuție, dispozițiile din Codul civil în vigoare diferă de prevederile cuprinse în Decretul nr. 167/1958[38]. Oricum, pentru stabilirea reglementării aplicabile, trebuie să se țină seama de momentul la care a început să curgă prescripția extinctivă, întrucât în art. 201 din Legea nr. 71/2011[39] s-a precizat că ”Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.”

Ca urmare, chiar dacă analiza condițiilor și soluțiilor impreviziunii  se face în raport cu reglementarea în vigoare la data încheierii contractului de credit, adică fie Codul civil din 1864, fie Codul civil în vigoare, pentru aplicarea reglementării prescripției este relevant momentul la care a început să curgă prescripția dreptului de a cere constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii și aplicarea soluțiilor de încetare sau de adaptare a contractului, moment care, prin ipoteză, este ulterior datei încheierii contractului de credit. Este motivul pentru care ne vom referi în continuare atât la reglementarea prescripției cuprinsă în Decretul nr. 167/1958, cât și la cea din Codul civil în vigoare.

Potrivit regulii generale înscrise în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și în art. 2.523 C. civ., prescripția nu poate începe să curgă înainte de nașterea dreptului material la acțiune. Mai exact, ea începe să curgă în momentul în care titularul acestui drept a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui, în funcție de împrejurări.

Această regulă se aplică și în cazul dreptului de a cere constatarea condițiilor impreviziunii și aplicarea soluțiilor de încetare sau de adaptare a contractului, calificat ca fiind un drept de creanță[40]. Acest drept nu se naște din fapta ilicită a uneia dintre părțile contractului, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 sau ale art. 2.528 alin. (1) C. civ. potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune pentru repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel răspunzător.

De cele mai multe ori, în legătură cu dreptul de a cere constatarea condițiilor impreviziunii și aplicarea soluțiilor de încetare sau de adaptare a contractului, diferența dintre criteriul subiectiv și criteriul obiectiv pentru stabilirea momentului în care începe să curgă prescripția nu va avea relevanță, pentru că, prin natura lucrurilor, debitorul poate să cunoască elementele impreviziunii chiar în momentul în care ele s-au produs.

Termenul general de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.517 C. civ. și începe să curgă din momentul în care debitorul a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască producerea faptului juridic în sens restrâns al impreviziunii, respectiv îndeplinirea tuturor condițiilor sale substanțiale, atât obiective, cât și subiective[41]. Este de observat că, sub aspect probatoriu, sarcina judecătorului de a fixa în timp, cu precizie, acest moment va fi foarte dificilă.

Nu rezultă în mod expres din cuprinsul Legii dării în plată ca ea ar opera o repunere în termenul de prescripție pentru debitor. Ca urmare, în mod normal, instanțele de judecată ar trebui să se raporteze la momentul la care au fost îndeplinite toate condițiile substanțiale ale impreviziunii, iar nu la momentul intrării în vigoare a acestei legi, pentru a stabili data de la care a început să curgă prescripția.

Dacă acest moment este anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, cursul prescripției extinctive va fi guvernat de reglementarea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958, iar dacă prescripția a început să curgă după întrarea în vigoare a acestui Cod, cursul său va fi guvernat de această reglementare.

În funcție de reglementările aplicabile, se vor aprecia în mod diferit cauzele de suspendare și cele de întrerupere ale prescripției extinctive. Astfel, dacă momentul nașterii dreptului în discuție este anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, vor fi aplicabile dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, care nu includ durata negocierilor și procedurile prealabile între cauzele de suspendare a prescripției și nici punerea în întârziere între cauzele de întrerupere a prescripției. Dacă însă acest drept este născut după intrarea în vigoare a Codului civil actual, sunt susceptibile de aplicare dispozițiile art. 2.537 alin. (6) și (7) și art. 2.540 C. civ. care prevăd aceste cauze de suspendare, respectiv de întrerupere a prescripției.

Așa fiind, în prima situație, când se aplică reglementarea din Decretul nr. 167/1958, este de discutat dacă formularea notificării de către debitor conform art. 5 din Legea dării în plată are vreun efect în ceea ce privește curgerea prescripției.

Situația este cu atât mai complicată cu cât, dacă creditorul contestă notificarea conform art. 7, debitorul, până la soluționarea acestei contestații, nu are deschisă calea acțiunii prevăzute în art. 8. În aceste condiții, nu se pune problema ca efectul contestației creditorului să fie întreruperea prescripției dreptului debitorului de a cere constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii și, pe acest temei, adaptarea sau încetarea contractului de credit. Dar până la soluționarea contestației formulate de către creditor, conform art. 7, este posibil ca prescripția dreptului de creanță al debitorului născut din faptul juridic restrâns al impreviziunii să se împlinească.

Singura acțiune care are ca efect întreruperea acestei prescripții, este aceea formulată de creditor conform art. 8, dar ea poate fi introdusă la instanță numai în două cazuri: creditorul nici nu contestă notificarea, nici nu acceptă o soluție negociată în fața notarului, în termenul prevăzut în art. 5; după respingerea definitivă a contestației împotriva notificării  formulate de creditor, acesta nu se prezintă în termen de 10 zile la notarul public indicat în cuprinsul notificării pentru a negocia o soluție de adaptare rezonabilă și echitabilă a contractului.

Dificultățile de rezolvare a problemei prescripției dreptului de creanță al debitorului în această primă situație sunt încă o dovadă a lipsei de rigoare juridică, specifică acestui act normativ.

În a doua situație, când este aplicabilă reglementarea cuprinsă în Codului civil actual, trebuie analizată semnificația notificării trimise creditorului de către debitor, din perspectiva dispozițiilor art. 2.537 alin. (6) și (7) și ale art. 2.540 din acest cod.

Din economia art. 5 al Legii dării în plată pare să rezulte intenția legiuitorului de a reglementa o procedură prealabilă exercitării în justiție de către debitor a dreptului material la acțiune care intră în componența dreptului de creanță de a cere instanței de judecată constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii și, pe acest temei, adaptarea sau încetarea contractului.

Ca urmare, notificarea care marchează începutul acestei proceduri nu este doar un act de punere în întârziere, deci nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2.540 C. civ..

Tot astfel, negocierile dintre creditor și debitor pentru adaptarea echitabilă și rezonabilă a contractului nu se desfășoară într-un cadru neorganizat legal, ceea ce exclude aplicarea cauzei de suspendare a prescripției prevăzute în art. 2.532 pct. 6 C. civ.

Este mai degrabă aplicabilă cauza de suspendare menționată în art. 2.532 pct. 7 C. civ., în măsura în care se califică procedura reglementată în art. 5 din Legea dării în plată, ca o procedură prealabilă de împăcare, adică de negociere între părți.

O asemenea calificare ridică însă o altă dificultate. Potrivit art. 2.532 pct. 7, suspendarea prescripției nu poate să dureze mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau prin contract nu s-a stabilit un alt termen. Este adevărat că Legea dării în plată nu prevede în mod expres un alt termen pentru suspendarea prescripției, dar se poate aprecia că, în mod implicit, prescripția este suspendată în intervalul cuprins între comunicarea hotărârii, potrivit art. 5 și expirarea termenului de prezentare la notar, în cazul în care creditorul nu a contestat notificarea. Din momentul expirării termenului de prezentare la notar stabilit conform art. 5 alin. (3), cursul prescripției se reia. În cazul în care creditorul a contestat notificarea se poate aprecia că suspendarea prescripției va opera până la respingerea definitivă a acesteia de către instanța de judecată. Din momentul respectiv, se reia cursul prescripției dreptului debitorului de a cere instanței de judecată constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii și, pe acest temei, adaptarea sau încetarea contractului de credit. Dacă a fost admisă de instanța de judecată contestația creditorului la notificarea făcută de debitor, chestiunea prescripției dreptului de creanță al acestuia din urmă, născut din faptul juridic restrâns al impreviziunii, devine irelevantă în raport cu invocarea de către creditor, într-o eventuală acțiune pornită de debitor conform art. 8, a excepției  autorității de lucru judecat a hotărârii prin care i s-a admis contestația.

X. Relevanța implicită a Deciziei nr. 623 asupra impreviziunii în relație cu contractele de credit încheiate sub imperiul noului Cod civil

Plecând de la premisa că datele la care au fost încheiate contractele de credit din dosarele în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii dării în plată sunt anterioare intrării în vigoare a Codului civil actual, Curtea Constituțională a făcut, mai întâi, distincție între teza I (”În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare”) şi teza a doua (“cât şi contractelor încheiate după această dată.”) cuprinse în art. 11 din această lege.

Apoi a corelat teza a II-a a art. 11 cu teza I a art. 3 din același act normativ (“Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare”), ajungând la concluzia că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile cuprinse în aceste două teze, ținând seama de exigența art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în conformitate cu care instanţa de contencios constituţional “decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.” (§§ 104 și 105).

În mod implicit, din motivarea Deciziei nr. 623 rezultă însă că aplicarea dispozițiilor Legii dării în plată în cauzele în care instanțele de judecată sunt învestite cu analizarea unor contracte de credit încheiate după data de 1 octombrie 2011 se va face tot în lumina statuărilor instanței de contencios constituțional. Mai exact, Legea dării în plată se va aplica și în cauzele respective doar ca o lege procedurală, iar, deoarece impreviziunea nu poate opera ope legis, instanțele de judecată vor trebui să administreze toate probele necesare pentru a putea constata existența condițiilor substanțiale, obiective și subiective, ale impreviziunii. Singura diferență va fi aceea că în aceste cauze instanțele de judecată vor face aplicarea dispozițiilor art. 1.271 C. civ., în care impreviziunea este reglementată în mod expres.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu s-a pronunțat în mod explicit, instanța de contencios constituțional lasă să se înțeleagă că dispozițiile art. 3, teza I din Legea dării în plată (“Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare”) nu pot avea semnificația unei reale derogări de la dispozițiile art. 1.271 C. civ.



[1] Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. Pentru simplificare, vom folosi în continuare expresia ”Decizia nr. 623”.
[2] Legea nr. 77/2016 publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016 și intrată în vigoare la 13 mai 2016. Deși sintagma ”darea în plată” este improprie (în acest sens, a se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016. Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie, dar poate fi, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, de V. Stoica (coordonator) ș.a., Editura Hamangiu, București, 2016, pp. 3 și 4, text și notele 2-4), totuși denumirea Legea dării în plată, ca titlu simplificat al acestui act normativ, a intrat în uzul curent.
[3] Pentru un tablou al problematicii ample care a animat această dezbatere, a se vedea V. Stoica (coordonator) ș.a., ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, cit. supra., passim.
[4] V. Stoica, O anomalie legislativă, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, de V. Stoica (coordonator) ș.a., cit. supra, p. VIII.
[5] V. Stoica,  loc. cit., pp. V și VI.
[6] Referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 35 din 12 ianuarie 2017.
[7] Înainte de pronunțarea Deciziei nr. 623, a fost analizată ipoteza impreviziunii plecând de la preambulul art. 11 din Legea dării în plată; în acest sens, a se vedea, V. Stoica, Natura juridică… cit. supra., pp. 22-29.
[8] Anterior, s-a subliniat că dreptul de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, pe temeiul Legii dării în plată, nu poate fi recunoscut ca drept potestativ, întrucât s-ar încălca limitele admisibile pentru nașterea și existența unui asemenea drept, limite stabilite, prin Constituție, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prin normele dreptului european; în acest sens, a se vedea V. Stoica, loc. cit., pp. 5-22.
[9] Se confirmă, astfel, o sugestie avansată în doctrină la numai câțiva ani după intrarea în vigoare a Constituției; în acest sens, a se vedea V. Babiuc, V. Stoica, Libertatea contractuală și dreptul constituțional, în revista ”Dreptul” nr. 7/1995, pp. 8-12.
[10] Pentru o sinteză a criticilor teoriei autonomiei de voință, a se vedea I. F. Popa, Contractul civil, în ”Tratat elementar de drept civil. Obligațiile” de L. Popa, I.-F. Popa, St. I. Vidu, Universul Juridic, București 2012, pp. 58-64; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, pp. 242-247. Primul autor subliniază însă ”actualitatea autonomiei de voință”, întrucât, chiar dacă a fost necesară ”reconfigurarea noțiunii de autonomie de voință”, nu i s-a putut ”nega resortul de bază, care este libertatea de voință” (I.-F. Popa, Contractul civil, în ”Curs de drept civil. Obligațiile”, de L. Popa, I.-F. Popa, St. I. Vidu, Universul Juridic, București 2015, pp. 30 și 31). Într-un sens asemănător, s-a precizat că ”Voința individuală – ca sursă a dreptului și nu atât ca izvor de facultas agendi, beneficiază de o reconsiderare; individul încearcă, în zilele noastre, să redevină nu atât sursa, cât scopul tuturor instituțiilor juridice. De la consacrarea individuală ca valoare fundamentală a întregului artefact care este statul, până la libertatea economică, compatibilă numai cu democrația liberală, individul se reconstituie, totuși ca o adevărată ratio mundi”(P. Vasilescu, op. cit, p. 248).
[11] În acest sens, a se vedea C. Stătescu,  Actul juridic ca izvor de obligații, în ”Drept civil. Teoria general a obligațiilor” de C. Stătescu, C. Bîrsan, Editura All, București, 1994, pp. 22 și 23; I. –F. Popa, op. cit., pp. 34-39; P. Vasilescu, op. cit., pp. 314-317.
[12] În acest sens, a se vedea I- F. Popa, op. cit., p. 124.
[13] Pentru calificarea contractelor de credit avute în vedere de Legea dării în plată, a se vedea R. Rizoiu, Paradoxul călătorului în timp a fost evitat… la timp: condițiile (constituționale) ale dării în plată, pct. 1, text și notele 12-20, disponibil la adresa aceasta.
[14] În acest sens, s-a vorbit chiar de o ”amputare” a dispozițiilor de drept substantial din Legea dării în plată, care ar deroga de la dreptul comun al impreviziunii (cel dedus din Codul civil din 1864, avut în vedere în Decizia nr. 623 sau cel explicit, prevăzut în Codul civil în vigoare). Ca urmare, Legea dării în plată este ”cea care deschide calea (procesuală) care poate conduce la încetarea contractului de credit pentru impreviziune”, stabilind ”o procedură nouă pentru o valorificare a teoriei impreviziunii, fără a putea însă sa modifice în vreun fel regulile de drept substanțial care alcătuiesc această teorie”; în același sens, ”cererea de dare în plată formulată în temeiul legii dării în plată nu este altceva decât mijlocul procesual prin care părțile pot pune în discuție (iar instanța va decide) existența unei situații de impreviziune în legătură cu contractul de credit”.  (R. Rizoiu, loc. cit., pct. 9 și pct. 10).
[15] Pentru o sinteză și o critică a opiniilor exprimate în această privință, a se vedea M. Nicolae, ”Despre retroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată,” în Legea dării în plată, V. Stoica (coordonator) ș.a. cit. supra., p. 74-97.
[16] Cit. supra. Nota 6.
[17] În același sens, a se vedea, M. Avram ”Mai există darea în plată forțată după Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016?”, pct. 2, disponibilă la adresa aceasta.
[18] În acest sens, a se vedea Dec. nr. 639/27 octombrie 2016 a Curții Constituționale, cit. supra. Nota 6.
[19] Pentru calificarea ca drept de creanță, iar nu ca drept potestativ, a dreptului debitorului de a cere creditorului negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului, iar apoi, în caz de refuz al creditorului, de a valorifica acest drept printr-o acțiune în justiție, solicitând instanței de judecată fie adaptarea, fie încetarea contractului, a se vedea V. Stoica, loc. cit, pp. 26 și 27, text și nota 35.
[20] În sensul că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 8 nu este o acțiunea în constatare, a se vedea, R. Stanciu, Constatarea judiciară a dării în plată și acțiunea în regres, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, volum coordonat de V. Stoica, Editura Hamangiu, București, 2016, pp. 334 și 335, text și notele 16 și 17. Înainte de pronunțarea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Curții Constituționale, această acțiunea părea să fie una în constituire de drepturi, cum în mod judicios a calificat-o această autoare. În măsura în care se acceptă că, în raport cu motivarea, nu este posibilă ”darea în plată” forțată, adică fără acordul creditorului, această acțiune nu mai poate fi calificată ca una în constituire de drepturi, ci ca una în realizare.
[21] Pentru această clasificare a contractelor, a se vedea C. Stătescu,  op. cit., pp. 36 și 37; P. Vasilescu, op. cit., pp. 263-265; I. –F. Popa, op. cit., pp. 43 și 43.  
[22] Pentru riscul contractului în această accepție, a se vedea C. Stătescu, op. cit., pp. 86-89; G.-A. Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil, ed. Universul Juridic, București, 2012, passim; P. Vasilescu, op. cit., pp. 512-515; I.–F. Popa, op. cit., pp. 255-261.  
[23] Într-adevăr, s-a observat anterior că, în Codul civil actual, legiuitorul a intenționat să introducă un element subiectiv în aprecierea impreviziunii, prin sublinierea că schimbarea excepțională a împrejurărilor în care s-a încheiat contractul ”ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației” [art. 1271 alin. (2) C. civ.]; este adevărat însă că, în această opinie, se face referire nu la aspectul subiectiv al principiului echității, ci la principiul bunei-credințe (a se vedea I.-F. Popa, op, cit., p. 128). Statuarea instanței de contencios constituțional, care este judicioasă, infirmă opinia pe care am exprimat-o anterior, în sensul că legiuitorul nu ar fi intenționat să introducă un asemenea criteriu subiectiv pentru a stabili caracterul excepțional al împrejurărilor (a se vedea V. Stoica,  Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară…, cit. supra, p. 24, Nota 34).
[24] A se vedea supra, nota 13.
[25] Pentru aceeași subliniere, a se vedea R. Rizoiu, loc. cit., pct. 2. Numai în mod metaforic se poate însă vorbi de o ”sărăcire” a creditorului și de o ”îmbogățire” a debitorului. Ambele efecte se apreciază în raport cu ansamblul patrimoniului, respectiv cu raportul dintre activul și pasivul acestora, iar nu doar în raport cu activul sau pasivul patrimonial, în mod separat. Ca urmare, în mod strict juridic și economic, patrimoniul creditorului, chiar în componenta sa activă, nu numai în ansamblu, își păstrează valoarea, întrucât, pe temeiul subrogației reale generale (pentru această funcție a patrimoniului, a se vedea V. Stoica, ”Drept civil. Drepturile reale principale”, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2013, pp. 22-26), dreptul de proprietate asupra sumelor de bani remise debitorului este înlocuit cu dreptul de creanță, având ca obiect restituirea acestor sume; în mod complementar, patrimoniul debitorului, de data aceasta, privit în ansamblu, iar nu doar în componenta lui activă, nu se îmbogățește, deoarece dreptul de proprietate asupra sumelor de bani primite de la creditor se ”compensează” cu datoria de restituire a acestor sume la scadență.
[26] În acest sens, a se vedea  R. Stanciu, loc. cit., pp. 328 și 329.
[27] Pentru această clasificare, a se vedea C. Stătescu, op. cit. p. 38; P. Vasilescu, op. cit., p. 274 (autorul face în mod judicios distincția între prestațiile cu executare succesivă și prestațiile cu executare continuă; este însă de observat că importanța acestei distincții nu se mai păstrează în cazul nulității, care potrivit art. 1254 C. civ., produce efecte retroactive în toate cazurile, chiar și în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă); I.-F. Popa, op. cit., pp. 48 și 49.
[28] I.-F. Popa, op. cit, p. 49.
[29] În acest sens, a se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară…, cit. supra., p. 23, nota 31.
[30] Această calificare se păstrează chiar și în situația în care părțile ar fi convenit să deroge de la principiul indivizibilității plății (art. 1.490 C. civ.) sau ar fi prevăzut un termen suspensiv pentru remiterea de către creditor a sumei de bani împrumutate. Într-o asemenea ipoteză este de discutat momentul la care înțelegerea părților devine împrumut de consumație și dacă, până la momentul remiterii sumei, înțelegerea are numai semnificația unei promisiuni de a contracta. Mai mult, se poate discuta dacă, chiar în forma analizată, contractul de credit mai are caracter real (pentru sublinierea acestui caracter real, a se vedea R. Rizoiu, loc. cit., pct. 2) și dacă mai poate fi asimilat împrumutului de consumație în forma sa clasică.
[31] Existența acestei obligații a instituției financiare creditoare pune în discuție caracterul unilateral al contractului de credit (pentru evidențierea acestui caracter, a se vedea R. Rizoiu, loc. cit., pct. 2) și asimilarea sa cu împrumutul de consumație.
[32] Pentru executarea anticipată a obligației de restituire, a se vedea R. Rizoiu, loc. cit., pct. 3
[33] În același sens, a se vedea R. Rizoiu, loc. cit., pct. 2 și pct. 3.
[34] Rămâne de discutat dacă suspendarea oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia, îndreptate împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia, prevăzută în art. 5 alin. (3) teza a II-a, art. 7 alin. (4) teza a II-a și art. 8 alin. (3) teza a II-a, mai poate opera ope legis, sau rămâne numai un caz de suspendare facultativă a judecății, conform art. 413 alin (1) pct. 1, C. pr. civ.
[35] O adevărată încetare a contractului poate opera numai în privința contractelor care dau naștere unor obligații cu executare succesivă sau continuă în sarcina ambelor părți.
[36] Pentru unele dintre aceste probleme, a se vedea Al. Berea, Aspecte practice legate de implementarea Legii dării în plată, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, de V. Stoica, (coordonator) ș.a., cit. supra., pp. 258-268; I. C. Chiorean, Condiții prevăzute de Legea nr. 77/2016 pentru nașterea dreptului și stingerea creanțelor bancare prin dare în plată, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, de V. Stoica, (coordonator) ș.a., cit. supra., pp. 225-240; I. Regenbogen, Alte condiții decât cele expres prevăzute de Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanțelor bancare privind darea în plată, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, de V. Stoica, (coordonator) ș.a., cit. supra., pp. 241-257.
[37] Pentru unele dintre aceste probleme analizate însă înainte de pronunțarea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Curții Constituționale, a se vedea R. Stanciu, loc. cit., pp. 309-342; M. A. Tănase, A. M Murgoci-Luca, Contestația împotriva notificării de dare în plată prevăzută de art. 7 din Legea nr. 77/2016, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, de V. Stoica, (coordonator) ș.a., cit. supra., pp. 271-307; D. N. Theodari, Câteva considerații pe marginea ipotezei reglementate de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, de V. Stoica, (coordonator) ș.a., cit. supra., pp. 343-352.
[38] Republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iunie 1960, abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu rectificările, modificările și completările ulterioare.
[39] A se vedea supra, nota nr. 38.
[40] A se vedea  supra, nota nr. 19.
[41] Îndeplinirea condițiilor procedurale ale impreviziunii, așa cum sunt precizate în Legea dării în plată, nu condiționează începerea cursului prescripției extinctive, ci numai admisibilitatea notificării debitorului, conform art. 5 și a acțiunii formulate de debitor conform art. 8 din această lege.


Prof. univ. dr. Valeriu Stoica 
Facultatea de Drept, Universitatea din București
Founding Partner STOICA & Asociații